Când avioanele n-au cum să cadă

La cinci, șase ani, copiii cred că a zbura e aproape la îndemâna oricui. Că un avion, prin aripile lui drepte, ne poate face să fim super-eroi și să ne ridicăm de la pământ, cu forță și cu destinații precise. Copiii de șase ani nu știu că avioanele pot și să cadă, așa că se așază calm pe locurile notate pe bilet (pe care abia au învățat să le descifreze corect) și beau guri mici de apă, ca să nu li se înfunde urechile la decolare și aterizare. Unii întreabă de ce nu putem deschide geamul. De ce nu putem vedea ce aer respiră îngerii. De ce nu e voie, eventual, să ne cuibărim în fumul unui nor, ca să căutăm în tihnă, pe harta de jos, orașe cunoscute.

Și așa mi-am amintit de mine însămi. De copilăria și adolescența mea. De faptul că am prins zboruri TAROM către China, în anii în care și eu credeam în forța absolută a uriașului care se ridică de la pământ. Da, da, zbor direct, pentru că existau, în compania respectivă, resursele necesare pentru a duce la bun sfârșit întâlnirea cu destinații atât de îndepărtate. Ușor, ușor, însă, motoarele s-au stins. Și TAROM a trebuit să taie de pe listă conexiuni de prestigiu. Azi, se zboară mult low-cost, însă cu niște costuri mult peste media companiilor de linie.

Un exemplu? Spre Portugalia mai există un singur zbor direct, operat de o companie care se laudă cu prețuri scăzute, pentru orice buzunar, prețuri din care, fals, se mai scad și alte promoții. Doar că, urmărind atent, o călătorie low-cost, dus-întors, spre Lisabona, fără niciun fel de bagaj inclus, costă dublu comparativ cu aceeași călătorie, cu escală, operată de o mare companie de linie nemțească.

Așa că zburăm jos (sau mergem pe jos), să nu ne vadă nimeni, căutăm legături pe aeroporturi din țări vecine, încercăm să economisim destul cât să ne putem arunca și un bagaj în cală și punem câteva pulovere pe noi ca să nu cântărească geamantanul prea mult. Fără scandal, fără reclamații, fără supărare.

Că așa-i astăzi corect: să nu ne mai punem împotriva celor care dictează ritmul. Să nu comentăm nimic, că s-ar putea să se supere cineva. Și să ne plătim datoriile la timp, amenzile eventual înainte să fie emise, impozitele fără întârziere și facturile la gaz estimate mereu pe plus.

Există, încă mai există, copii care nu știu că avioanele au dreptul și să cadă. Și ce se întâmplă cu oamenii, dacă un avion cade?, întreabă ei, puțin mai târziu. Și ce se întâmplă cu oamenii, dacă o țară cade?, întrebăm noi, puțin prea târziu.

Dar copiii cresc. Și încep să se teamă de orice aventură. Dar continuă să zboare, amintindu-și că, încă de la vârste mici, între ei și cer a existat un legământ: acela al avioanelor (și al țărilor) care nu au voie să cadă.

Citește și:

Dreptul la poezie

Condamnare la moarte

Poezia minții

De 8 martie