Costel Pătrășcan este, mai întâi de toate, un tip deștept, cu umor și un imens bun-simț. Brăilean prin adopție, cetățean al lumii prin arta sa, fondatorul Salonului Internaţional de Caricatură de la Brăila, eveniment de care s-a ocupat timp de 15 ani, dar și al Muzeului Umorului, proiect unic în România, Pătrășcan este, cu certitudine, cel mai cunoscut caricaturist român în acest moment.
Este licențiat în Sociologie, desenează de când a pus prima dată mâna pe creion, iar desenul este modalitatea lui formidabilă de comunicare. A publicat caricaturi atât în ziare locale, cât şi centrale. Este deținătorul a peste 100 de premii naţionale şi a peste 40 de premii internaţionale. A participat, de-a lungul anilor, la numeroase expoziţii naţionale, dar şi saloane internaţionale de caricatură, în Japonia, Germania, Canada, Turcia, China, Iran, Macedonia, Franţa, Italia sau Croaţia. A avut expoziţii personale în Cipru, Israel, Belgia, China şi Peru.
Costel Pătrășcan, unul dintre cei mai buni caricaturiști ai momentului, vorbește într-un interviu acordat pentru Gândul, despre cele mai de succes subiecte în caricatură, Muzeul Umorului, relația lui cu Brăila și cu politicienii locali, despre cum poate schimba caricatura o societate, despre politicienii care i-au oferit cel mai mult material pentru lucrările sale, dar și despre planuri de viitor.
De când desenezi?
Am început să mâzgălesc, ca noi toți, de când am pus mâna pe creion, numai că eu mă țin de treaba asta si acum. Desenul este pentru mine o formidabilă modalitate de a comunica, iar caricatura, dacă este bine făcută, are avantajul de a transmite mesaje concise, cu impact, într-o cheie, de cele mai multe ori, umoristică.
Îți mai amintești prima caricatură pe care ai făcut-o? Dar prima pe care ai publicat-o?
Primele caricaturi le-am făcut destul de devreme, în perioada școlii generale și au fost afișate la celebra gazetă de perete din acele timpuri. Prima caricatură publicată a fost la câteva zile după Revoluția din ’89, în singurul ziar local din Brăila, atunci când mai toți doream să spunem ceva și când libertatea de exprimare a devenit posibilă.
Care sunt subiectele care au cel mai mare succes și de ce crezi că se întâmplă asta? Aici poți să îmi spui și despre câteva caricaturi care au avut succes imens.
Subiectele de succes sunt cele în care privitorul se regăsește, cele care au tangență cu experiența lui de viață, în care tu reușești să spui ce și-ar dori el, dar nu a avut șansa să o facă.
Cele mai viralizate caricaturi au fost cele care au coincis cu momente importante de ordin politic (alegeri), social (manifestații, proteste), în care emoția societății a fost maximă, în care oamenii au crezut că-și joacă destinul, viața, iar totul depinde de o anumită atitudine, de un anumit gest.
Cum reacționează oamenii la caricaturile tale? Mă refer la cei care devin subiectele acestora.
Depinde de poziția celui care privește caricatura: dacă este subiectul acelei caricaturi, reacția, de multe ori, nu este dintre cele mai plăcute, și mă refer la factorul politic în special, dar compensează cu poziția pozitivă, satisfăcută a privitorului care, prin intermediul caricaturii mele, se simte „răzbunat”.
Poți să îmi dai un exemplu de reacție pozitivă și unul în care omul a reacționat foarte urât?
Reacțiile pozitive pot fi multe, de la simplele saluturi pe stradă – „vă urmăresc”, „respect” -, venite de la persoane pe care nu le cunosc. Asta mă bucură. Sunt și alte persoane care, în decursul timpului, urmărindu-mi consecvența în a ataca subiecte importante pentru ei, se gândesc că aș putea fi omul care le-ar putea rezolva problemele în zona administrativă, că i-aș putea reprezenta și vin să îmi spună explicit acest lucru. Asta mă pune pe gânduri.
Exemplele negative nu aș vrea să le pomenesc, deoarece consider că fac parte din „riscurile meseriei” de caricaturist și trebuie să ți le asumi.
În desenele tale, nu pari că ai nevoie să inventezi ceva, ai materiale reale din belșug. Pot oamenii să accepte adevărul despre ei?
Într-adevăr, realitatea românească este o sursă inepuizabilă. Cei mai mulți oameni se confruntă cu această realitate formată dintr-o sumă de adevăruri pe care nu le poți contesta, mai puțin clasa politică, aceasta și-a construit lumea ei, paralelă cu a noastră, de unde și hăul căscat între noi și ei.
Cu cât clasa politică este mai autistă, cu atât se înmulțesc subiectele, consecință a ceea ce ei nu fac sau fac prost. Aș prefera să îmi găsesc cu mai mare dificultate subiectele.
Poți să dai niște nume de politicieni care ți-au oferit „material de lucru” din belșug?
Sunt unii politicieni mai ofertanți pentru mine și pentru media, în general, care sunt sau au fost la timpul lor generatori de subiecte, și aici i-aș încadra pe Ion Iliescu, Victor Ciorbea, Traian Băsescu, Viorica Dăncilă, dar și politicieni mai greu de caricaturizat, terni, fără sare și piper, cu care, nici dacă ai fi un apropiat, nu ți-ai dori să-ți petreci timpul decât din obligație, cum ar fi Tăriceanu sau Iohannis.
Indiferent dacă sunt mai simpatici sau nu, eu vreau să nu-i discriminez și să-i abordez în mod egal… doar că unii chiar nu fac nimic, nu sunt deloc prezenți în spațiul public. Or, ca o caricatură să fie larg receptată, publicul trebuie să știe deja tema pe care o abordez. De aceea, lipsa de implicare, absența sunt greu de caricaturizat. E mai simplu să spui că ăștia nu fac nimic, dar mult mai greu să desenezi.
Mai că îmi vine să cred că guvernanții nu fac nimic doar de teama să nu facem noi caricaturi pe seama lor.
Ce relație ai tu cu Brăila? Dar cu politicienii locali?
În Brăila trăiesc de peste 30 de ani, aici mi-am gândit și pornit multe dintre proiectele mele culturale, dar și civice. Unele dintre proiecte au și murit, fiindcă viața unui caricaturist într-un oraș de provincie unde politicul face și legea nescrisă nu este ușoară… Bineînțeles, daca îți iei munca în serios.
Fiindcă a fi caricaturist, am mai spus-o, pentru mine înseamnă să fii un moralist asumat, nu doar în profesia pe care o faci, ci și în conduita ta, în modul de a trăi și a te implica în comunitate. Altfel, ai fi asemenea oamenilor politici: una spui și alta faci!
Cu politicienii din Brăila, mai ales în ultimii ani, am „o relație complicată”, ca să folosesc o sintagmă de pe rețelele de socializare.
În provincie, presa a cam dispărut sau este cumpărată la bucată – legal, se pare -, tot din banii contribuabililor. Așa că, atât cât a mai rămas, ca să poată supraviețui, și-a uitat menirea de câine de paza al democrației și a devenit doar câinele din curtea omului politic care apără mâna care îl hrănește. În acest context, sentimentul de putere, de stăpân absolut al politicienilor locali este explicabil și chiar justificat. Și, de aceea, sunt deranjați când se mai aude câte o voce în liniștea de ansamblu.
Mai putem aici pomeni de spiritul de haită al politicianului român, pentru care contează doar ei și ai lor, iar cine-i încalcă interesele, este aspru pedepsit.
De fapt, modul de funcționare a clasei politice este, o știm din politologie, identic cu cel al lumii interlope: sistem de conducere piramidal, respect și servilism față de șef, subordonare totală în fața intereselor grupului, totul se discută doar în interior.
Ca să nu mai vorbim de modul cum politicul a încălecat și sufocat instituțiile de forță, pe care le folosește ca o măciucă împotriva celui care deranjează. Am văzut oameni cu afaceri solide, cu sute de angajați, care se tem de clasa politică și evită să-i supere pentru a nu trimite controale peste ei. În ce țară trăim?
Partidele au devenit clanuri politice care își transmit privilegiile, sinecurile, din tată în fiu. Cine nu a reușit să-și facă o carieră pe propriile forțe, a intrat în politică și a venit apoi și „cariera”. M-am întrebat care-i deosebirea dintre perioada de dinainte de 1990, când nu puteai avea funcții de conducere dacă nu aveai carnet de partid, dar acum nu-i la fel? Cine poate accede la slujbe la stat fără carnet de partid sau o adeziune informală? Dacă vreți o radiografie a clasei politice, a societății românești în toata splendoarea, trebuie să veniți în provincie, aici se decantează zațul.
În orașele mici, viața este complicată pentru cel care nu ridică osanale omului politic, iar dacă mai îndrăznești și să critici…
Dar cred că mai este ceva: nu-i vinovat doar politicianul care a pus talpa pe gâtul oamenilor. Vinovați suntem și noi ceilalți, care suntem obedienți, ca să nu spun slugarnici, față de omul politic! Absența intelectualilor din discursul public și din viața cetății a lăsat prea mult spațiu de care au profitat politicienii.
Ești un artist extrem de talentat și puteai să ai o carieră de succes oriunde în lume. Ai spus că ai ales să rămâi în România sperând că vei putea mișca ceva în direcția bună. În ce măsură crezi că ai reușit asta până acum?
Pare o aroganță când spui că ai vrea să schimbi ceva la tine acasă, dar încă mai cred că se poate schimba ceva. Și știi de ce? Fiindcă s-a ajuns atât de jos încât mai puțin vreau să cred că nu se poate.
Bineînțeles că nu poți schimba singur ceva, dar dacă ne-am dori asta mai mulți, poate am reuși. Revin la ce am spus mai devreme: dacă am fi mai puțin slugarnici față de clasa politică, mai puțin temători și am crede cu adevărat că ei trebuie să fie în slujba noastră și nu jupânii sau opresorii noștri, poate ne-ar fi mai bine și am începe să avem și noi o țară ca afară.
Dacă personal am reușit să schimb ceva? Deși am încercat, răspunsul este, până acum, NU. Fiindcă suntem prea puțini cei care ne dorim cu adevărat acest lucru.
Ce ai schimba în primul rând în țară, dacă schimbarea asta ar depinde strict de tine?
Nu știu dacă am eu căderea să fac acest lucru.
Dar, dacă trebuie să intru în joc (spunea cineva că nu trebuie să fii un specialist să-ți dai cu părerea), i-aș învăța pe copii – cu adulții este mai greu – că libertatea și demnitatea sunt valori pe care n-ai dreptul să le pierzi, să le negociezi, și că trebuie să lupți pentru ele, dacă cineva încearcă să ți le ia. Iar dacă vom avea oameni liberi, demni, educați si responsabili, vom avea și o societate și o țară normale.
Ce crezi despre patriotism, este doar un cuvânt bombastic?
Patriotismul pare să devină desuet. Când știm că bunicii și străbunicii noștri și-au dat viața pentru țara asta, nu cred că patriotismul este un sentiment pe care-l putem pune la îndoială. Chiar dacă la nivel societal nu se mai face mare lucru, în familie, măcar, se mai transmite, pe lângă dragostea pentru familia mică, și cea pentru familia mare, care este România.
Pe lângă aspectul sentimental, cred că patriotismul îmbracă și o latură concretă: a fi patriot presupune să-ți faci foarte bine treaba la locul tău de muncă, să fii un om corect în societate. Cam asta înseamnă să-ți iubești țara.
Ce îți oferă ție România, având în vedere câte îi oferi tu de atâta vreme?
Pe lângă confortul de a trăi într-un mediu cultural familiar, îmi oferă, în special, o pâine albă de mâncat din postura de caricaturist. Îmi mai dă posibilitatea de a spune cuvântul acasă. Ceea ce, pentru mine, este esențial.
Poate caricatura schimba lucruri în societate? Cum funcționează ea ca resort al schimbării?
Caricatura poate arăta acele lucruri care nu funcționează, sunt adevăruri spuse în tușe ceva mai groase, interpretări grafice într-o cheie umoristică, dar și motive de a-ți pune capul să gândească.
Nu știu dacă schimbă concepții, dar eu cred că menirea unei caricaturi este aceea de „pește sanitar” într-o societate, de a face curățenie, de avertizor la unele derapaje.
Caricatura poate fi doar o rotiță dintr-un mecanism al schimbării, dar și așa nu-i puțin lucru. Am avut și reacții pozitive, chiar dacă ele au fost mai puține decât cele negative, dar da, în situații punctuale, au fost instituții care au acționat în urma caricaturilor făcute de mine, deci pot afirma că o caricatură poate schimba unele lucruri, ca și presa, de altfel.
Pentru că eu mă încăpățânez să fac caricatură de presă, într-un context în care nici presa nu se mai simte prea bine în societate.
Cum faci să găsești metafora cea mai potrivită, pe care ajungi, de fapt, să o desenezi? Care e procesul creativ?
Caricatura este un cocktail dulce-amărui, de cele mai multe ori vesel. Pentru a face o caricatură, îți trebuie mai multe ingrediente: informație, talent grafic, umor, imaginație, concizia de a spune lucruri importante în puține semne, în puține cuvinte. Realizarea unei caricaturi este un proces de gândire a ceea ce mulți spun: „Cum de nu m-am gândit și eu la lucrul asta?” N-am să vă devoalez mecanismul de creare a unei caricaturi fiindcă nu vreau ca, după publicarea interviului, să avem în România 19 milioane de caricaturiști.
Spune-mi despre perioada din presă. Ceva amuzant, despre moguli. Sau poate și niște lucruri revoltătoare, că poate toată lumea se așteaptă să spui lucruri amuzante.
N-am întâlnit eu moguli, între mine și ei au fost redactorii șefi cu care colaboram. Pot spune că am colaborat doar acolo unde am avut libertate de exprimare, altfel eu nu pot face caricatură. Au existat momente când libertățile mele puteau fi limitate, fie și doar prin autocenzură, și atunci am plecat.
Vă fac o confidență: am trăit mult timp cu teama că, daca aș participa la ședințele de sumar, redactorul-șef mi-ar putea sugera o temă, chiar cu cele mai bune intenții, iar lucrul acesta m-a făcut sa colaborez doar lucrând și trimițând caricaturile de acasă. Este o naivitate ce vă spun, dar am crezut mult timp că lucrul departe de redacție îmi asigura libertatea. Poate și pentru faptul că prea multă lume crede că are umor și ține să îmi sugereze teme pentru desenele mele. Nu am întâmplări amuzante cu moguli, eu am doar caricaturi amuzante.
Muzeul Umorului este unic în România. De ce avem nevoie de el?
Se poate trăi bine-mersi și fără Muzeul Umorului, dar mai bine este cu o astfel de instituție culturală. Umorul, la prima vedere, pare o temă minora, dar raportându-ne la istoria noastră, trebuie să recunoaștem că ne-a salvat și a fost o formă de rezistență în multe momente.
Românii au simțul umorului, și nu-i puțin lucru. Vrem să dezvoltam acest muzeu pe mai multe paliere, muncim în agregarea lui, dar totul se va întâmpla în paralel cu reabilitarea Palatului Culturii Brăilene – Lyra, locul unde este găzduit acest muzeu. Este o clădire emblematică pentru Brăila, anul acesta împlinesc 100 de ani de când a fost pusă prima cărămidă, este un proiect al societății civile brăilene. „Zero bani publici”, cum îmi place să spun, nu că banii publici n-ar fi și ai noștri, dar vrem să demonstrăm că putem construi ceva noi, cei care contăm doar la vot și la impozit. Nu mai spun de piedicile puse de clasa politică în acest demers. Dar «cine râde la urmă, râde mai bine», spune un proverb!
Cât a fost de greu să îl faci să devină realitate?
Am început acest proiect acum șapte ani, pot spune că s-a născut greu, dar și că are cei șapte ani de acasă. Îl gândisem de o anumită amploare, a fost nevoie să îl redimensionez, dar esența, spiritul rămân aceleași. Punem în fiecare zi o cărămidă la cele puse acum 100 de ani, este un exercițiu de revitalizare a Brăilei, care are un trecut glorios, nu are prezent, dar ne dorim sa aibă viitor.
Ce te inspiră?
În primul rând, îmi iau inspirația de la oameni, îmi place să simt pulsul comunității. Sunt multe lucruri care mă inspiră, de la teme cotidiene de conjunctură, cu importanța lor, la teme importante care ne frământă dintotdeauna. Spun adesea: teme mici – caricaturist mic, teme mari – caricaturist bun. În fond, un caricaturist este suma subiectelor pe care le tratează.
Câțiva confrați pe care îi admiri și de ce?
Sunt mulți confrați pe care-i prețuiesc, și mă refer acum doar la spațiul românesc, dar pe câțiva aș vrea totuși să-i pomenesc: Mihai Stănescu a fost un minunat caricaturist, dar și o voce a dizidenței românești. Ne-a legat o simpatie reciprocă și dânsul a fost timp de 12 ani, atât cât a putut, membru în juriul Salonului Internațional de Caricatura de la Brăila. Un alt artist pe care îl prețuiesc mult este Ion Barbu, un foarte bun caricaturist cu atitudine civică, dar și un creator de instituții culturale în multe locuri din țară. Îmi plac caricaturiștii care au atitudine nu doar pe hârtie, ci și în societate.
La ce lucrezi în prezent?
Am colaborările de zi cu zi, noua rubrică „Una pe noapte”, pe care am lansat-o pe 1 ianuarie, iar la sfârșit anului, când sper să am 365 de caricaturi, să editez un nou album de caricatură, show-ul de caricatură comentată pe care-l realizez de mai mulți ani și pe care-l plimb prin țară, pe care aș vrea să-l diversific și să încerc și alte colaborări pe acest proiect. Mai mereu am cărți de ilustrat. Muzeul Umorului despre care am vorbit mă solicită destul și mereu vin tot felul de solicitări, invitații, că mă și mir cum de mai am timp să desenez.
Foto: Arhiva personală Costel Pătrășcan
CITEȘTE ȘI: