EXCLUSIV VIDEO | Inginerul care a demascat cu prețul vieții ordinul criminal al lui Ceaușescu din 1977. ”Dacă dărâmăm toată Capitala, va fi frumos”

Inginerul Gheorghe Ursu a intrat în vizorul Securității după ce a denunțat în fața opiniei publice românești și internaționale, printr-o scrisoare adresată – după cutremurul din 1977 – postului de radio Europa Liberă, ordinul criminal dat de Ceaușescu tuturor inginerilor, arhitecților și autorităților locale, de a abandona consolidarea clădirilor cu risc seismic din București.

Conștiința profesională a inginerului Ursu a speriat regimul comunist prin persistența demersurilor acestuia de a aduce la lumină deciziile politice inumane ale dictatorului. Vocea sa contestatară a declanșat o fervoare a organelor Securității în urmărirea sa constantă, iar, mai apoi, un mecanism atroce al lichidării inginerului Gheorghe Ursu, asasinat în bătaie, în timpul arestului. Mai multe asociații nonguvernamentale depun eforturi, astăzi, pentru recuperarea memoriei inginerului Gheorghe Ursu și pentru declararea acestuia „erou al reducerii riscului seismic”.

• Cutremurul din 1940, cu magnitudine 7,7, a fost cel mai puternic din România în ultimul secol, dar seismul din 1977, cu magnitudine 7,4, a fost cel mai distructiv: aproape 1.500 de persoane decedate, dintre care 90% în București, peste 11.000 de răniți, 32 de clădiri prăbușite și zeci de mii de locuințe afectate grav.
• Dacă s-ar produce acum un cutremur cu magnitudine peste 7, în București ar muri peste 6.500 de oameni, mai bine de 16.000 ar fi răniți și cel puțin 100 de blocuri cu opt etaje ar fi distruse, potrivit datelor din Planul de Analiză şi Acoperire a Riscurilor al Municipiului Bucureşti pentru anul 2022”, realizat de Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă.

Gândul și-a propus să tragă un semnal de alarmă în privința riscului unui seism puternic care ar putea să se soldeze, numai în Capitală, cu victime și distrugeri materiale. În micro-serialul pe care îl aducem în atenția opiniei publice scoatem la lumină detalii șocante despre vulnerabilitatea a peste 3.000 de clădiri din București care se pot prăbuși. Demersul nostru jurnalistic nu este menit să inducă panică. Micro-serialul nostru este un memento, o atenționare care își dorește să ne reamintească tuturor că, fără măsuri de urgență luate de autorități, cetățenii Bucureștiului pot trece prin momente tragice asemănătoare celor prin care au trecut compatrioții noștri la cutremurul din 4 martie 1977 sau, mai recent, ale celor care au afectat populația în urma seismelor din Turcia și Siria.

Investigația noastră pornește de la momentul zero al neglijenței criminale: decizia luată de Nicolae Ceaușescu, la patru luni după seismul din martie 1997, mai precis la 4 iulie, de a opri orice lucrări de consolidare și întărire a fundațiilor începute de urgență la clădirile afectate de cutremur în București. Multe dintre acele clădiri au rămas din 1977 până astăzi neconsolidate antiseismic. Prăbușirea lor ar putea duce la pierderi foarte mari de vieți omenești.

În primul episod, regizoarea de teatru Carmen Lidia Vidu, care s-a documentat pentru scrierea și montarea piesei ”Cutremurul neștiut. 4 iulie 1977”, a vorbit despre ordinul criminal al lui Ceaușescu de a opri orice operațiune de asigurare antiseismică la peste 3.000 de clădiri afectate de cutremur, fie că era vorba de locuințe, de clădiri de birouri, de spitale sau de școli. Oameni prinși atunci sub dărâmături au fost abandonați pentru că dictatorul a ordonat oprirea căutărilor și curățarea rapidă a zonei de ruinele clădirilor.

Episodul de astăzi evocă imaginea disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, cel care a invocat, cu prețul vieții, clauza de conștiință profesională în fața monstrului totalitar.

Gheorghe Ursu a fost anchetat de Securitate (și, ulterior, ucis în timpul arestului) în legătură cu scrisoarea adresată de el postului de radio Europa Liberă, după cutremurul din 1977. În această scrisoare, inginerul român denunța decizia iresponsabilă și criminală a lui Ceaușescu de a abandona operațiunile de consolidare a clădirilor cu risc seismic din Capitală și de a deturna fondurile financiare internaționale oferite pentru asemenea operațiuni.

Pentru a compromite protestul profesional al inginerului Ursu la nivel internațional, Securitatea l-a amenințat personal (dar și pe cei din familia sa) că va suferi persecuții severe dacă nu va recunoaște că ar fi un mercenar plătit de serviciile de informații occidentale să defăimeze imaginea regimului Ceaușescu în străinătate.

Refuzând să se dezică de conținutul scrisorilor trimise către Europa Liberă și insistând cu fiecare declarație că numai și numai conștiința sa profesională de inginer l-a determinat să tragă un semnal de alarmă, Securitatea, din ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu, trece de la simple amenințări și tortură la asasinarea inginerului Gheorghe Ursu. Cu puțin timp înainte să se stingă din viață, inginerul Gheorghe Ursu, după programul sistematic de tortură la care a fost supus, se întoarce în celulă și, cu ultima suflare, tumefiat, curgându-i sânge din nas și din urechi, povestește colegilor de celulă că cei care au instrumentat toată acțiunea au fost doi ofițeri de Securitate: maiorul Marin Pârvulescu și locotenentul Vasile Hodiș, ofițeri în cadrul Direcției a VI-a Cercetări Penale din Departamentul Securității Statului.

Nici astăzi, justiția română nu a făcut dreptate. Acești foști ofițeri au fost achitați. Timp de mai bine de două decenii, fiul disidentului, Andrei Ursu, membru fondator al Fundației ”Gheorghe Ursu”, a făcut demersuri în justiție, dar și în cadrul societății civile, să obțină dreptate pentru tatăl său.

Andrei Ursu, fost directorul științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, coautor al cărților ”Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” și ”Căderea unui dictator – război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989”, a oferit un interviu în exclusivitate pentru Gândul.

Bogdan Rădulescu:Ce sarcini profesionale primise, inițial, tatăl dumneavoastră, inginerul Gheorghe Ursu, pentru consolidarea blocului Patria? Și de ce a fost, ulterior, interzisă – lui și altor ingineri și arhitecți – continuarea activităților de consolidare a clădirilor avariate din București?

Andrei Ursu: Imediat după cutremur, s-au mobilizat toți. A fost o muncă de mare intensitate pentru toți inginerii și arhitecții din acea vreme să salveze tot ce se poate salva și să asigure rezistența la un eventual nou seism. Puteau să se dărâme multe din acele blocuri afectate de seism și simțeau această sabie a lui Damocles deasupra lor, și de aceea au început să facă proiecte de consolidări serioase.

Pentru multe blocuri din Capitală s-au deschis, atunci, adevărate șantiere de renovare și de consolidare care presupuneau – și acest lucru am învățat de la tatăl meu, face parte din meseria de inginer –  eforturi de ajungere la stâlpii de rezistență, la structura betonului. Ca să depistezi aderența betonului la armătură, trebuie să iei eșantioane, astfel încât să vezi dacă betonul, cimentul, nu s-a fărâmițat din cauza vibrațiilor. Soluția cea mai folosită era ”cămășuirea”. Se puneau cofraje în jurul stâlpilor de rezistență și se turna un nou strat de beton, care să asigure rezistența acestor stâlpi.

La început, până s-a dumirit Ceaușescu și până l-a apucat nebunia să folosească toți banii și ajutoarele care veneau din afară pentru Casa Poporului, pe care și-o dorea, nu s-a pornit imediat acest tăvălug. Inițial, inginerii primiseră o anume libertate de a face ce le dictează conștiința profesională că ar fi mai bine.

Era și starea colectivă de panică. Populația cerea lucrări de consolidare. La multe edificii din Capitală se vedeau fisuri, se vedeau blocuri avariate. Lumea își dădea seama că stă în niște clădiri vulnerabile la un alt cutremur.

Atunci, inginerii și arhitecții, specialiștii în construcții, au fost lăsați să își facă treaba liberi vreo câteva săptămâni. Câteva șantiere s-au deschis. Tatăl meu, inginerul Gheorghe Ursu, a lucrat zi și noapte pentru restaurare și consolidări la blocul Patria, în care se afla și cinematograful cu același nume. Acolo a început să consolideze câțiva stâlpi de rezistență, până când, încet-încet, au început să vină ordine ciudate de oprire a unor anumite lucrări, de reducere a cheltuielilor presupuse de șantierele de consolidare a clădirilor, de economisire de materiale etc.

Pe scurt, în ședința din 4 iulie 1977, cu amenințarea că îi va aduce pe ingineri și arhitecți în fața Miliției și a Procuraturii, Ceaușescu le-a spus: «Cine v-a spus vouă că trebuie consolidate clădirile, că trebuie decopertate, că trebuie să luați eșantioane și că trebuie să distrugeți capitala? Voi ați distrus mai mult decât a distrus cutremurul».   

Care erau, de fapt, intențiile și calculele cinice ale lui Ceaușescu din spatele ordinului său de a opri consolidarea clădirilor din București avariate de cutremur? 

Securiștii au avut o misiune: să acopere acest ordin criminal al lui Ceaușescu de a deturna toți banii care veneau din afara țării ca ajutoare internaționale și a-i investi în proiectul Casa Poporului. Ca să zic așa, acești bani i-a pus deoparte, fiindcă lucrările la el nu începuseră încă, dar, în capul dictatorului, proiectul era deja definit și urma să fie pus în practică: sistematizarea centrului vechi și istoric al Capitalei și ridicarea acestei construcții megalomane, practic «piramida» faraonului Ceaușescu.

Într-o altă ședință, din martie 1977, imediat după cutremur, conform unei stenograme găsite de Liviu Tofan, Ceaușescu a spus: «Dacă dărâmăm toată Capitala, va fi frumos». Pur și simplu, așa a spus într-o ședință CPEx (Comitetul Politic Executiv al PCR), adică într-un cadru restrâns, cu alți lideri comuniști din jurul său. Acest lucru îl spune textual, cu un cinism fenomenal. Am văzut și acea stenogramă.

Toate acestea le spunea pentru că Ceaușescu avea deja în cap planul sistematizării centrului Bucureștiului. Voia deja de mulți ani să își pună o amprentă majoră asupra Capitalei. Nu îi plăcea centrul vechi, nu-i plăceau bisericile, nu-i plăceau ”clădirile burghezo-moșierești”. Avea în cap un model de urbanizare copiat din China și Coreea de Nord, cu niște palate comuniste grandioase, cu clădiri administrative uriașe ale regimurilor comuniste de acolo, unde șeful statului comunist stă într-un palat enorm.

Acest plan de lichidare a clădirilor interbelice istorice din Capitală și construirea în locul lor de mamuți arhitectonici de tip asiatic era de mult în mintea dictatorului. Era un plan care viza în special acea zonă din Dealul Spirii, Patriarhia, plus centrul vechi (Cartierul Uranus). Pe această zonă pusese ochii, fiindcă existase un plan anterior lui Ceaușescu. El a preluat de fapt un plan mai vechi și i s-a părut grozav să radă toată zona aia și să construiască ”orașul nou” de tip socialist.

Odată cu abaterea cutremurului asupra României și, în special, asupra Capitalei, i s-a părut o oportunitate incredibilă ca să își pună în practică acest plan. În ședința din 4 iulie 1977 spune: «Nu ne apucăm noi acum să refacem ceea ce nu s-a făcut în ultimii 50 de ani, adică ceea ce nu a făcut regimul burghezo-moșieresc».

Prin asemenea declarație, dictatorul a spus-o pe șleau că trebuie să fie abandonate toate clădirile respective și să fie lăsate așa cum sunt, fără a se încerca să fie readuse la rezistența lor nominală ca să facă față eventual unui cutremur de peste 7 grade.

Cum a reacționat inginerul Gheorghe Ursu, tatăl dumneavoastră, la această decizie criminală a dictatorului? Își imagina care vor fi consecințele ei?

După acea ședință din 4 iulie 1977, tatăl meu a venit acasă disperat. Avea efectiv în suflet o greutate uriașă, pentru că nu știa ce va face cu locatarii blocului Patria, dacă va trebui să îi lase de izbeliște, fără să mai consolideze clădirea. El spunea că era vorba nu doar de blocul pe care îl consolida el. În clipa aceea, și-a dat seama că este vorba de riscul pierderii a mii de vieți omenești.

Am găsit niște documente de la CNSAS. Citindu-le, am aflat că Securitatea avea informatori cu ajutorul cărora începuseră să îi spioneze pe ingineri, să vadă care aplică ordinul lui Ceaușescu. Toți inginerii erau disperați de o asemenea decizie luată de dictator, nu doar tatăl meu.

Mulți ingineri care aveau meseria în sânge dezaprobau ordinul lui Ceaușescu. Dar asta era situația. Autoritățile comuniste au început să le închidă lucrările. Le-a fost frică. Erau amenințați cu Procuratura și Miliția, de fapt de Securitate. Securitatea era cea care îi urmărea pe toți inginerii și arhitecții ca să vadă dacă au închis șantierele.

Tatăl meu a încercat – și am găsit acest aspect consemnat în dosarul lui de la CNSAS – să mai consolideze ceva după ordinul dat de Ceaușescu. După ce a venit acest ordin, el s-a repezit să mai consolideze câțiva stâlpi esențiali de la blocul Patria. Securiștii au remarcat și chiar au scris în rapoartele lor: ”Inginerul Ursu de la Blocul Patria a declarat că va mai cămășui doi stâlpi de rezistență, fie și dacă îi plătește din propriul său salariu”.

Și, într-adevăr, tatăl meu a reușit acest lucru, pentru că ulterior ne-a povestit și nouă, celor din familie, a scris-o și în jurnalul său personal confiscat de Securitate, cât și în acea scrisoare trimisă la postul de radio Europa Liberă. El a încercat să mai cârpească puțin, ca să zic așa, ce mai putea, dar și-a dat seama că nu este suficient. Mai avea de intervenit la alți stâlpi de rezistență, pentru că blocul Patria era mare. Dar, acolo era vorba de a cămășui sute de stâlpi care mai trebuiau consolidați ca să se păstreze integritatea și rezistența întregii clădiri.

Din păcate, nu a mai reușit, fiindcă au venit pur și simplu cei de la Miliție și au închis cu forța șantierul. Tatăl meu s-a simțit atunci îngrozitor. Nu a vrut să semneze proiectul final, a protestat, a avut un conflict cu șefii lui, dar știa foarte bine că ordinul fusese dat chiar de Ceaușescu.

Cum a început calvarul disidentului Gheorghe Ursu care, ca om și ca profesionist, invocând o clauză de conștiință, a pornit o acțiune proprie de denunțare a iresponsabilității regimului comunist față de proprii săi cetățeni?  

După ani de zile, în 2014, am obținut în sfârșit dosarul penal instrumentat împotriva tatălui meu. Obținusem în anul 2000, printr-o hotărâre a CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării), dosarul lui de urmărire informativă întocmit de Securitate, un dosar în șapte volume, în cea mai mare parte a lor falsificate. Deja știam. Înțelesesem încă din dosarul informativ ce se întâmplase.

În el, acuzațiile Securității erau foarte clare. Erau legate de acea scrisoare de protest trimisă de tatăl meu la Europa Liberă. Acea scrisoare a dus-o el personal la redacția Europei Libere, în 1978. A reușit, cu chiu cu vai, cu scandal, cu memoriu adresat lui Ceaușescu, cu copie după memoriu trimis la ziarul ”Scânteia”, a obținut până la urmă permisiunea să plece. I-au dat până la urmă drumul să iasă din țară. Tata făcea de fiecare dată scandat și autorităților le era teamă să nu ajungă un caz internațional, să facă greva foamei. Așa că îi dădeau drumul să iasă în Occident pe considerentul că este nebun și face scandal.

Ajuns în Occident, tatăl meu i-a înmânat scrisoarea lui Virgil Ierunca. Acesta a citit-o pe post, pe 3 și 4 martie 1979, la comemorarea a doi ani de la cutremurul din 1977. În acea scrisoare, tatăl meu descria pe larg acea ședință cu Ceaușescu din 4 iulie 1977, descria, de asemenea, că observase că arhitecții care fuseseră stopați să mai consolideze clădirile istorice ale Bucureștiului după cutremur erau acum mutați să înceapă construcția Centrului Civic și a Casei Poporului. Așa că a făcut imediat legătura: însemna că iau banii de la consolidări și îi bagă în proiectul de construire a noului centru administrativ al regimului denumit Casa Poporului.

Emisiunea de la Europa Liberă în care a fost citită scrisoarea de protest a tatălui meu a fost distrugătoare pentru imaginea internațională a regimului Ceaușescu. Era menționat ordinul criminal al dictatorului de a stopa lucrările de consolidare a clădirilor din Capitală și riscul la care supunea mii de vieți omenești, precum și actul mafiot al regimului Ceaușescu de a deturna ajutoarele financiare internaționale serioase care veneau din Occident, pentru a le investi în noile construcții dorite de dictator.

De asemenea, după prima scrisoare adresată Europei Libere, a urmat o alta, în care povestea ce s-a întâmplat cu fondurile adunate de la populația țării. După cutremur, populația țării a fost chemată să contribuie cu un procent din salariu la fondul sinistraților. Era o campanie publică a regimului care sublinia datoria patriotică a cetățenilor de a-i ajuta pe cei care au suferit în urma cutremurului din 4 martie 1977. Până și acei bani strânși de la populație au fost folosiți pentru proiectul faraonic al lui Ceaușescu și nu au ajuns la cei care suferiseră în urma seismului.

Ce se urmărea Securitatea prin anchetarea repetată a tatălui dumneavoastră?

Prin ancheta la care a fost supus tatăl meu, Securitatea a urmărit mai multe lucruri. În primul rând, să identifice cum a ajuns scrisoarea tatălui meu la Europa Liberă, pe ce filieră, ce prieteni din țară și din străinătate l-au ajutat. Dar, foarte important de menționat, era întrebarea obsesivă a anchetatorilor: ce bani ar fi luat tatăl meu pentru a redacta acea scrisoare.

Securiștii au încercat să îl facă să scrie că a făcut acel gest cu scrisoarea pentru bani. Voiau să arate că tot conținutul scrisorii de protest nu era de fapt unul adevărat, ci că ar fi fost inventate niște acuze în schimbul unor sume de bani din Occident. Urmăreau, astfel, să demonstreze că nu Ceaușescu ar fi dat acel ordin criminal, că toate clădirile din București nu sunt vulnerabile, așa cum pretindea tatăl meu în scrisoare, că Europa Liberă plătește mercenari ca să facă propagandă ostilă României Socialiste și conducătorului iubit.

Asta era miza Securității. Să îl determine pe tatăl meu să se dezică de conținutul scrisorii, să nege autenticitatea informațiilor conținute în ea. Îl întrebau la nesfârșit, și acest lucru apare clar în dosarul său penal, ce bani a luat pentru redactarea acelei scrisori, ce avantaje materiale a primit ca să o scrie, ce organizații l-au susținut. Iar tatăl meu repeta la nesfârșit – am cópii după declarațiile sale – același lucru.

La fiecare interogatoriu – fiindcă a durat mult această anchetare a lui, inițial în stare de libertate –, tatăl meu declara în mod repetat: ”Am scris acea scrisoare la postul de radio Europa Liberă pentru că așa mi-a dictat conștiința mea de inginer și responsabilitatea pe care o am în fața riscului pierderii a mii de vieți omenești”.

Chiar în declarațiile sale, tatăl meu spune foarte clar: ”Am avut o puternică zguduire sufletească în 1977, când am fost împiedicat de înalta conducere de partid și de stat, la cel mai înalt nivel,  să fac consolidări așa cum trebuie”. Menționa că blocurile au rămas avariate. Din documentele din dosar, se citește foarte clar faptul că tatăl meu încearcă să îi convingă pe securiști de gravitatea situației și că el a fost chiar obligat să facă consolidări. La un moment dat, chiar amintește că a trimis scrisoarea pentru că așa i-a dictat conștiința sa de om și de inginer când s-a gândit la soarta oamenilor care locuiesc în acele blocuri și, spunea el, ”ca să mobilizez conducerea superioară a țării să reia de o manieră serioasă șantierele de consolidări”.

Toate acestea le scrie în acele multiple declarații date la Securitate. Uneori spunea în scris: ”repet”, și subliniază: ”nu am primit bani, nu am primit niciun avantaj material”, ”repet încă o dată”. Acest lucru i-a deranjat cel mai mult pe cei de la Securitate. Dacă ar fi fost mulțumiți cu asemenea precizări, nu îl mai întrebau și a șaptea oară când era chemat să dea declarații. Vedeau că inginerul Gheorghe Ursu nu dă înapoi. Aceasta era metodica Securității.

Citind dosarele de urmărire informativă, se poate observa că sunt pline de indicații privind tehnici de compromitere și defăimare a disidentului și a acțiunilor sale de protest. Pentru orice disident împotriva regimului comunist, securiștii încercau să găsească alte motive decât cele politice. Erau scoase în evidență mai degrabă nemulțumiri personale, probleme psihiatrice și, pentru a avea motive să îi aresteze și să îi întemnițeze, găseau învinuiri de drept comun – că au furat, că au delapidat, că dețineau ilegal valută.

Aceasta era o metodă folosită pe scară largă de către cei de la Securitate. Încercau să mistifice realitatea și să mascheze actele de disidență politică, precum și acțiunile de reprimare a acestora de către autorități, prin prezentarea lor în cauze de drept comun. Făceau acest lucru pentru ca regimul Ceaușescu, al ”celui mai iubit fiu al poporului”, cum spunea propaganda vremii,  să nu aibă oficial disidenți în țară.

Trebuia ca disidenții – așa cum spunea generalul Tudor Postelnicu, numit în 1978 șef al Departamentului Securității Statului, dar și ulterior generalul Iulian Vlad –  să fie prezentați ca niște borfași, niște hoți, ”ca să nu avem probleme cu organizațiile internaționale de apărare a drepturilor omului”.

Cum a fost ucis în detenție inginerul Gheorghe Ursu și cine au fost călăii care au acționat în numele dictatorului și al Securității?

Ceea ce am aflat ulterior, după investigațiile care s-au derulat după 1990, tatăl meu a fost bătut sistematic de când a fost arestat. L-au băgat într-o celulă, iar colegii lui de celulă spuneau că îl luau la anchetă, aceiași ofițeri care îl anchetaseră în stare de libertate, maiorul Marin Pârvulescu și locotenentul Vasile Hodiș, ofițeri în cadrul Direcției a VI-a Cercetări Penale din Departamentul Securității Statului.

Aceștia au continuat să îl interogheze și când a fost încarcerat. De altfel, Pârvulescu și Hodiș recunosc că nu erau obișnuiți să dea altor colegi cazurile la care lucrau de mult timp. Acești ofițeri rămâneau pe un caz ”până la soluționarea lui finală”. Chiar așa s-au exprimat. Și, într-adevăr, colegii de celulă ai tatălui meu spuneau că aceiași ofițeri care îl anchetaseră anterior îl luau și acum la interogatorii, adică un locotenent și un maior de Securitate.

La început îl amenințau, apoi îl băteau, ulterior îl torturau. Tatăl meu venea deseori în celulă, după asemenea interogatorii, cu sânge pe față, uneori se ținea cu mâinile de burtă, cu palmele umflate, bătut la tălpi. Îi era din ce în ce mai rău. Timp de două luni a fost bătut sistematic.

Și colegii lui de celulă iarăși spuneau că – și asta face legătura cu tema obsesivă a securiștilor din anchetele derulate inițial în stare de libertate – că și în detenție era întrebat ce bani a luat pe scrisoarea trimisă la postul de radio Europa Liberă, câte scrisori a mai scris, cum le-a trimis și ce avantaje materiale a primit pentru redactarea lor. Acestea sunt mărturiile ulterioare ale colegilor lui de celulă.

Chiar gardienii spun că, din cauză că nu recunoștea faptele inventate pe care i se cerea să le scrie în declarații, era bătut din ce în ce mai rău. La un moment dat, l-au băgat pe tatăl meu într-o celulă cu alți doi bătăuși, deținuți de drept comun, spărgători de case, care erau folosiți pentru tortură și care erau și informatori ai Miliției și ai Securității, ca să stoarcă de la el ceea ce nu reușeau anchetatorii și, astfel, să creeze o stare de teroare permanentă asupra lui Gheorghe Ursu.

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV VIDEO | Ordinul criminal al lui Ceaușescu dat la patru luni după cutremurul din 1977. ”A doua zi s-a curățat tot și s-au plantat panseluțe. Acei oameni au fost îngropați de vii”. De ce minciunile dictatorului încă pot face victime în centrul Capitalei la un seism peste 7 

EXCLUSIV VIDEO | Seismolog român în Japonia: ”România trebuie să fie pregătită pentru cutremure care pot fi și cu magnitudini mari. Sunt clădiri cu probleme și asta trebuie să preocupe”

EXCLUSIV | Gheorghe Pătrașcu, fost arhitect-șef al Capitalei: „O catastrofă se poate produce și în București la un cutremur mare, dar nu cu efectele din Turcia”