EXCLUSIV | Mărturii despre Paștele deținuților din lagărele comuniste. Istoricul Marius Oprea: ”«Cu moartea pre moarte călcând», cântecul Șansei lor”

Credință, iubire, speranță, lacrimi în mijlocul terorii și a unor torturi greu de imaginat. Poate supraviețui Credința când ești obligat să te „împărtășești” cu materii fecale și urină? Îl mai poți vedea pe Dumnezeu când în jurul tău este întuneric, frică, umilințe și disperare? Ce forță și ce putere Divină mențin solidaritatea creștină, neatinsă, paradoxal, de regulamentele sistemului penitenciar din vremurile comuniste? Învierea, Nașterea Domnului și celelalte sărbători de peste an nu puteau fi celebrate cum se cuvine între zidurile celulelor din închisorile comuniste sau în barăcile lagărelor. Motivul: regulamentele erau foarte stricte și orice abatere era pedepsită cu carceră și tortură.

Istoricul Marius Oprea a vorbit, într-un interviu pentru GÂNDUL, despre Paștele deținuților din temnițele comuniste, dar și despre sensurile și valențele creștine, într-o perioadă și într-o lume în care singura Evanghelie admisă de regim era litera Partidului Comunist și nimic altceva.

„La (penitenciarul – n.r.) Pitești, bătaia de joc la adresa celor sfinte a atins culmi ale imaginației diavolești chiar în preajma unor sărbători precum cele ale Sfintelor Paști, în 1950 și 1951„, mărturisește istoricul, care susține că cea care a învins și care le-a supraviețuit a fost credința adevărată.

Istoricul Marius Oprea povestește însă că, indiferent de condiții, ori de perioadă, chiar dacă nu putea fi rostită cu glas tare, acestă mărturisire a învierii Domnului – ”Cu moartea pre moarte călcând” – era în sufletele tuturor deținuților din temnițele comuniste, în noaptea de Înviere.

„Credința în Dumnezeu era la loc de frunte, pentru că principala valență a comunismului era ateismul”

Multele fețe preoțești din spatele gratiilor au avut puterea să întrețină flacăra credinței în rândurile condamnaților, chiar și atunci când temnițele terorii păreau să umbrească orice urmă, oricât de mică, de credință și de legământ cu Dumnezeu.

„Sensurile iubirii creștine dispăreau, teoretic, odată cu intrarea pe porțile închisorii comuniste. Destinată «reeducării dușmanilor de clasă», acestea excludeau din start orice apropiere de valorile lăsate în urmă de către cei arestați. Între acestea, credința în Dumnezeu era la loc de frunte, pentru că principala valență a comunismului era ateismul.

Nu întâmplător, în primele valuri de arestări s-au numărat preoții, încă din vara anului 1945. Tocmai din cauza intensității acestor arestări în rîndurile preoților de toate confesiunile, mai ales a celor cu vocație, care umpleau bisericile cu predicile lor, sub pretextul că ar fi aderat în trecut la mișcarea legionară sau au susținut regimul antonescian și războiul antisovietic (pentru că, după obicei, mai marii regimului erau pomeniți la sfârșitul liturghiei, ca și acum).

Practic, sub acest motiv, orice preot putea fi arestat – iar unii securiști au făcut exces de zel, arestându-i pe unii chiar la finele slujbei, pentru citate din Evanghelie care lor li se păreau «instigări» la nesupunere sau propagandă ostilă regimului. A fost chiar nevoie de potolirea acestui exces de zel împotriva Bisericii, prin ordine date direct de ministrul de interne Teohari Georgescu, de a nu mai fi arestați preoți în preajma marilor sărbători creștine, cum sunt Sfintele Paști, pentru a nu genera nemulțumiri de masă ale credincioșilor. În aceste condiții, putem realiza care era comportamentul în anchete față de preoți și enoriașii lor în aresturile Securității și în temnițe”, povestește istoricul Marius Oprea.

”Tovarăși, la noi n-au ce căuta tovarășii care cred în Dumnezeu!”

Opoziția între autoritățile regimului de ocupație sovieto-comunist și credință a fost rezumată extrem de sugestiv de directorul Direcției Generale a Securității Poporului, Pintilie Gheorghe, pe numele său adevărat Pantele Bodnarenko, fost agent NKVD, care la o ședință cu comandanții Securității din preajma Paștilor anului 1950, pe 1 martie 1950, le spunea subordonaților săi: ”Tovarăși, la noi n-au ce căuta tovarășii care cred în Dumnezeu!”

Singura Evangelie admisă de regim era litera Partidului. Orice se situa în afara ei, era pasibil de a fi pedepsit. Închisorile erau pline, din acest motiv, de credincioși și păstorii lor – dincolo de apartenența politică diversă, ori așa-zisele ”fapte comise”, credința era ceea ce-i unea pe toți cei peste 100.000 de deținuți, aretați în primii patru ani ai regimului comunist, indiferent de anii de condamnare sau de locul unde-și ispășeau pedeapsa”, mai spune istoricul Marius Oprea.

„Multele fețe preoțești din spatele gratiilor au avut puterea să întrețină flacăra credinței în rândurile condamnaților”

Istoricul mai povestește că niciun deținut din comunism nu putea să-și mărturisească deschis credința și să celebreze Învierea, Nașterea Domnului și celelalte sărbători de peste an fără să riște urmări de multe ori greu de îndurat.

Regulamentele erau foarte stricte și orice abatere era pedepsită cu carceră și tortură. Totuși, multele fețe preoțești din spatele gratiilor au avut puterea să întrețină flacăra credinței în rândurile condamnaților. Căci Dumnezeu le rămăsese tuturor singura lumină.

«Hristos a înviat» era pentru toată această populație pestriță a temnițelor comuniste un semn care prevestea propria lor eliberare. S-a întîmplat la Gherla, s-a întîmplat în lagărele de la Canal sau la Periprava, unde un îndemn izolat, în noapte, din pieptul unui deținut, de ”Hristos a înviat”, se multiplica și cuprindea toată masa deținuților, care, deși fără lumina Învierii, ori taina euharistiei (că de postit, posteau cu toții, de nevoie), simțeau, poate, cu mai mare forță decât cei dinafara gratiilor, puterea izbăvitoare a Învierii, căci era vorba de propria lor înviere, adică de lumina izbăvitoare a libertății.

Un asemenea Paște s-a petrecut și în mina de la Cavnic, în întunericul galeriilor, unde fără să țină cont de supraveghetori, având la îndemână chiar și bucățele de anafură și de cozonac aduse de minerii civili, deținuții au sărbătorit, în 1952, un Paște care, la lumina lămpașelor, stinse și mai apoi aprinse în rugăciune și în mărturisirea de ”Hristos a înviat”, le-a adus tuturor celor care l-au trăit o alinare cum n-au mai trăit-o vreodată”, a detaliat Marius Oprea.

„Mai toți deținuții politici din temnițe și lagăre aveau ochii în lacrimi în zilele Paștilor”

Istoricul mai spune că, indiferent de condiții ori de perioadă, chiar dacă nu putea fi rostită cu glas tare, această mărturisire a Învierii era în sufletele tuturor deținuților din temnițele comuniste, în noaptea de Înviere. Chiar și a gardienilor, care se arătau și ei ceva mai umani în aceste împrejurări, cu toate ordinele drastice primite.

”«Cu moartea pre moarte călcând» era cântecul Șansei lor de a vedea libertatea, cu câtă lumină a ochilor le-a mai rămas, de a-i putea revedea pe cei dragi. Mai toți deținuții politici din temnițe și lagăre aveau ochii în lacrimi în zilele Paștilor, pentru că asociau patimile lui Hristos cu propriile lor suferințe și eliberarea lui prin moarte, urmată de Înviere cu propria lor revenire la viață.

Credința s-a putut menține, în aceste condiții, prin solidaritate creștină, care n-a putut fi distrusă cu niciun chip de regulamentele sistemului penitenciar. Pentru a rămâne credincios, nu era nevoie decît de propria tărie și de puterea rugăciunii.

Nu întâmplător, cea mai tainică și puternică dintre acestea, «Rugăciunea inimii», adică «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul», rostită în sine în ritmul respirației aproape neîncetat, a fost cea mai răspândită și a menținut credința în Dumnezeu vie și puternică, chiar în rigoarea și izolarea Zărcii de la Aiud. Căci această pedeapsă aspră, cu izolarea severă, avea adesea efect contrar celui urmărit de torționari – singur în celulă, timp îndelungat, deținutul avea cele mai mari șanse să-l întâlnească pe Dumnezeu”, mai spune Marius Oprea.

„Bătaia de joc la adresa celor sfinte atingea culmi ale imaginației diavolești”

Istoricul povestește un episod terifiant al ”reeducării” de la Pitești. Însă, chiar și în aceste condiții greu  de imaginat, crucea unei biserici văzută pe geam a fost de-ajuns pentru a supraviețui și a suporta mai ușor momentelor de umilințe și de tortură.

„Au fost momente când Dumnezeu părea foarte departe și sufletele au fost golite, cum s-a întâmplat pe parcursul «reeducării» și a «demascărilor» de la Pitești, unde sub coordonarea lui Alexandru Nicolski (pe numele real Boris Grunberg, și el fost agent NKVD), echipele de bătăuși ale lui Eugen Țurcanu au urmărit, prin torturile lor asupra semenilor deținuți, nu doar obținerea de mărturii, ci renunțarea la credință, Dumnezeu fiind ținta principală a bătăii lor de joc.

Cei supuși «reeducării» au fost siliți, în preajma Sfintelor Paști, să se «împărtășească» cu materii fecale și urină, iar preoți au fost torturați până când au sărutat cruci în formă de falusuri, făcute tot din materii fecale.

La Pitești, bătaia de joc la adresa celor sfinte a atins culmi ale imaginației diavolești chiar în preajma unor sărbători precum cele ale Sfintelor Paști, în 1950 și 1951.

Dar și unor asemenea încercări, credința adevărată le-a supraviețuit, Cea mai impresionantă și scurtă mărturie a unui deținut, Gheorghe Stănică, trecut prin acest iad, spune că el a văzut, în acele împrejurări terifiante, pe geam, crucea unei biserici și numai această imagine a fost deajuns să-l întărească pe parcursul tuturor torturilor la care a fost supus. Nu și-a pierdut nicio clipă credința intimă în puterea și adevărul Învierii, ca o proprie renaștere a celui care a fost el însuși”, a mai spus istoricul Marius Oprea.

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV VIDEO | ”Prietenul meu, Domnul Nicu”. Povestea uluitoare a ultimilor ani din viața lui Nicolae Steinhardt, istorisită de unul dintre apropiații săi, Nicu Cerven