O treime din suprafața terestră globală este ocupată de un tip de habitat pe care, generic, îl numim pajiști (grasslands), respectiv locuri întinse în care vegetația dominantă este ierboasă. O categorie de pajiști sunt și cele alpine, pe care le regăsim, în mod obișnuit, la peste 2000 m.
Pentru cei care s-au aventurat la aceste înălțimi, sunt peisaje obișnuite, în care întâlnim multe specii de plante cu valoare estetică, valoare care crește atunci când știm că sunt endemice acestor locuri și rare datorită suprafețelor mici pe care le au la dispoziție, cum este cazul simbolului alpin, Leontopodium alpinum sau Floarea-de-colț.
Condițiile specifice zonelor montane au limitat exploatarea istorică a acestora, ceea ce a dus la păstrarea aproape intactă a speciilor, apelor, solurilor și substratului geologic, făcând din acestea candidați potriviți pentru conservare. În prezent, mai bine de o treime din întreaga suprafață a ariilor naturale protejate la nivel mondial se află în zone montane. Ca să dăm o cifră mai palpabilă, sunt undeva la peste 7 milioane de km pătrați pe care îi protejăm la nivel mondial în munți, fără să socotim Antarctica.
Diversitatea biologică nu este distribuită uniform pe suprafața terestră. Ca regulă generală, ea crește o dată cu latitudinea, de la poli la ecuator.
Procesul de speciație prin care iau naștere noi specii este accelerat acolo unde peisajul formează ‘insule’, fie adevărate, fie habitate izolate. Izolarea duce astfel la o îmbogățire a diversității biologice, la endemisme și specii rare, ce se întâlnesc doar în acele locuri, fiind rezultatul adaptării lor unui mediu unic.
Ecosistemele formate prin efectul altitudinii coincid cu cele formate prin efectul pe care latitudinea îl are asupra condițiilor de mediu. Varietatea organismelor este astfel comprimată pe o suprafață restrânsă și un gradient altitudinal, față de o suprafață mare și un gradient latitudinal. Pe un gradient altitudinal se formează și ‘habitate insulare’ datorită topografiei și condițiilor micro-climatice diverse, notează Costin Enache pentru Infoclima.
Pentru țara noastră, Leontopodium alpinum (floarea-de-colț), de care am amintit mai devreme, și Dianthus callizonus (garofița Pietrei Craiului) sunt poate cel mai cunoscute publicului larg.
Sunt specii care, după ultima mare glaciațiune, în care ar fi ocupat zone la o altitudine mai joasă, au migrat în urma ghețarilor care s-au topit, urcând tiptil pe munte, sau au rămas izolate în populații mici ce au creat în timp o nouă specie.
În anul 1799, un tânăr naturalist german alături de un botanist francez se aventurează într-o expediție în America de Sud și Centrală. Cei doi, pe numele lor Alexander von Humboldt și Aimé Bonpland, au cărat pe drumul lor lung de 5 ani un adevărat laborator mobil.
Cred că am învățat cu toții încă din gimnaziu despre etajele de vegetație. Mai mult ca sigur au fost prezentate ca fiind zone delimitate de altitudine, deși formarea comunităților de plante este condiționată de factori pedologici, climatici și de relief, nu doar simpla prezență a altitudinii. Dar la scară mare, este ușor să recunoaștem schimbările produse de altitudine. Ca să evităm să intrăm în detalii prea tehnice, putem să ne bazăm doar pe scăderea temperaturii o dată cu altitudinea, cu aproximativ 0,65°C la fiecare 100 m altitudine.
Acest fenomen constrânge speciile adaptate la anumite condiții termice în aceste etaje de vegetație. Altitudinile prezentate sunt cifre generale, un fel de medii pe care le luăm momentan ca atare, ca să evităm subiecte precum umiditatea, tipul de sol, expoziția pantei, etc.
Astfel, la noi în țară, am învățat că stejarul și gorunul se găsesc la o altitudine de până la 500 m, apoi urmează fagul, pe care îl putem întâlni până la 1.300 m, apoi acesta dispare și întâlnim doar rășinoase, dominant fiind molidul, dar peste 1.600 m spunem că intrăm în etajul sub-alpin. Aici, temperaturile anuale nu permit creșterea arborilor, care au nevoie de un anumit număr de zile cu o temperatură peste 6°C pentru a-și putea menține populațiile.
Peste această izotermă (linie care unește toate punctele cu aceeași temperatură, un termen introdus chiar de von Humboldt) vom întâlni specii arbustive, cu statură joasă, care au capacitatea de a se “decupla” de atmosferă. Într-un fel, nu mai sunt dependente de temperatura aerului.
Datorită staturii joase și formei de creștere, își creează un micro-climat care le permite să mențină temperaturi mai mari în jurul organelor. Aici este etajul sub-alpin, în care găsim jnepeni, rhododendron, ienupăr și alte specii lemnoase de statură joasă. Dar până și acestea nu rezistă la temperaturile ce se întâlnesc, de obicei, la peste 2200 m altitudine în țara noastră. Aici vom întâlni doar specii ierboase, ce pot supraviețui datorită unui număr de adaptări specifice dobândite în istoria lor evolutivă.
Pe măsură ce temperaturile vor crește, ipoteza generală este că izoterma care separă aceste plante alpine de plantele lemnoase (ce în general folosesc mai multe resurse și înlocuiesc speciile dominante în prezent) se va ridica la altitudini mai mari.
Pentru speciile aflate la etaje de vegetație mai joase nu este o problemă pentru că migrează o dată cu temperaturile, menținându-se în condițiile pentru care sunt adaptate. Însă speciile din etajul alpin nu vor mai avea unde să migreze în sus, ceea ce ar putea duce la extincția multora dintre ele.
În munți înalți, precum Alpii sau Himalaya, există un alt etaj peste cel alpin, etajul nival, care este permanent sub zăpadă sau ghețari. Creșterea temperaturilor va conduce la topirea acestora și va lăsa loc speciilor din etajul alpin să migreze, însă efectele produse de topirea acestor cantități imense de gheață rămâne o sarcină pentru cercetare.
În lumea reală, nu putem lua decizii referitoare la modul în care gestionăm aceste zone sau activitățile antropice care pot avea un impact asupra lor doar pe baza valorii intrinseci ale acestor specii. Termenul de servicii ecosistemice a intrat în literatura de specialitate de jumătate de veac și continuă o tradiție lungă de convingere a decidenților că resursele nu sunt infinite și că sistemele care furnizează servicii omenirii ar trebui evaluate înainte să se intervină asupra lor.
Aici sunt mai multe filosofii și modele în lucru, dar le vom prezenta pe cele mai simple, folosite în CICES, bazate pe 3 categorii principale: servicii de aprovizionare, adică resurse fizice: lemn, apă dulce, fructe, ciuperci, furaje, resurse genetice, etc.; servicii de reglare , adică beneficii aduse omenirii prin procese ce au loc în ecosistemele respective precum reglarea calității aerului sau a apei, controlul eroziunii, atenuarea vânturilor, reglarea populațiilor de dăunători, etc.; servicii culturale — beneficiile aduse oamenilor prin prisma culturii precum recreere, turism, îmbunătățirea calității vieții datorită accesului la spații verzi sau interacțiunii cu natura.
Privind prin lentila serviciilor ecosistemice, pajiștile, în orice formă și oriunde s-ar găsi, contribuie la toate categoriile mai sus menționate (ca de altfel majoritatea ecosistemelelor terestre, dar aici contează foarte mult felul în care populația beneficiară percepe sau nu aceste servicii).
Servicii de aprovizionare. Pajiștile sunt o sursă de furaje cu minimă investiție (acolo unde duci animalele la păscut fără să mai investești resurse în pajiște) sau pot fi ușor convertite în teren agricol acolo unde resursele de apă îți permit să faci agricultură. Însă producția pare a fi mai slab evaluată decât serviciile de reglare.
Servicii de reglare. Un meta-studiu a evaluat serviciile ecosistemice furnizate de un hectar de pajiște la 4000-5000 dolari anual, în funcție de tipul ei (semi-aridă, tropicală, temperată sau mediteraneană), cel mai mult cântărind serviciile de reglare, în medie de 4 ori mai mult. Serviciile furnizate la nivel global prin pajiști au fost evaluate la 20,8 trilioane de dolari anual.
Ecosistemele montane aduc o contribuție importantă la funcționarea complexelor regionale de ecosisteme aflate la altitudini mai joase. Acestea influențează temperatura, precipitațiile și controlează regimul de eroziune. Solurile și plantele acestor ecosisteme sunt rezervoare de apă, asigurând o eliberare treptată a acesteia. Eroziunea solurilor mediată de aceste plante asigură transportul de sedimente și nutrienți către zone aflate la altitudini mai joase. Ecosistemele montane contribuie, prin vegetația acestora, la atenuarea sau prevenirea unor procese naturale distructive, cum ar fi avalanșele sau alunecările de teren. Peste jumătate din populația umană beneficiază de apă dulce ce provine din ecosistemele montane, unde a fost captată și purificată prin intermediul proceselor biogeochimice.
Servicii culturale. Nu în ultimul rând, munții sunt o resursă importantă de diversitate socio-culturală. Prin aceleași procese de izolare care au dat naștere diversității taxonomice, populațiile umane ce au trăit în zone montane au dezvoltat tradiții și obiceiuri agricole și pastorale ce se pot dovedi importante în contextul dezvoltării sustenabile a acestor zone. Această diversitate socio-culturală, alături de peisajul unic al zonelor montane, face ca acestea să fie centre importante de recreere și turism. (articolul integral pe Infoclima)
Citește și:
Cum putem reduce AMPRENTA de carbon în preajma Sărbătorilor Pascale?
Mica Eră Glaciară | Cum să răspundem în fața SCHIMBĂRILOR climatice?
Raportul IPCC și schimbările climatice | Încă un semnal grav de alarmă al acestui deceniu