Miros de grătar pe străzi, mici sfârâind pe la colțurile gardurilor învechite, copii care cred că au voie să strige mai tare decât în weekendurile obișnuite când, pe lângă amănuntul că pot dormi până la prânz, nu au parte de alt răsfăț real. Oameni care profită de încă o zi liberă ca să desfacă a doua sticlă de bere și ca să sărbătorească, autentic, ziua celor care muncesc.
Mai dau și câte un telefon, de drag sau din obligație, se mai șterg la ochi de dor de vreun bătrân care, în mod normal, încingea cărbunii, tot așa, tot așa, până se face răcoare, străzile se umplu de mașini, ne întoarcem toți acasă, mâine avem școală, mâine avem muncă, mâine ne trezim primii, mereu primii, durează până scoatem rufele din mașină, până strângem de pe sârmă, până pornim mașina de spălat cu alte haine purtate la întâmplare, până schimbăm așternuturile și ne ștergem machiajul, durează, totul durează, mai puțin ziua liberă, mai puțin sărbătoarea.
Când eram mică, drumul spre mare era totdeauna frumos și lung. Dura enorm să ajungem, noi, copii norocoși cu vacanță de vară, în stațiunea unde ne aștepta o cameră fără aer condiționat și fără televizoare cu ecran plat. Ne jucam în mașină, de cele mai multe ori fazan, adormeam, în așteptare, răbdare n-aveam, desigur, dar trebuia, la vârsta aceea la care nu știi să minți bine, să ne prefacem că avem.
Mai opream pe drumul național care lega Bucureștii de Constanța să mâncăm mici, totdeauna mici, nu ne plăcea neapărat muștarul, dar mâncam cu muștar, pentru că așa era rețeta. Am crescut. La mare se ajunge repede, pe repede înainte, ca într-un Instastory… Și puțini copii mai joacă fazan pe drum.
Când mergeam la dentist, la Câmpina, opream să luăm, dacă aveam timp de încă un popas, câțiva mici pe care îl duceam doctorului Dinu, care era totdeauna la cabinet și care, din grijă pentru pacienții care umpleau sala de așteptare, nu mânca masa de prânz. Nu era 1 mai, dar pentru obiceiul de după tratamentul stomatologic se făcea, brusc, 1 mai. Și nimeni nu mai număra minutele și, da, toți ne trezeam devreme. Dar nu primii.
Micul 1 mai – sau un mic de 1 mai. Românii nu sunt mari păstrători de tradiții – satele din Maramureș aproape că sunt distruse, bătrânele căsuțe de lemn au fost îngropate, puse pe foc, ca să apară construcții din beton, mari și colorate, să arate familia că e înstărită. În Bucovina prea puține s-au păstrat din cele bune.
Oltenia, minunată, abia mai respiră în sărăcia în care o aruncă semnatarii de decizii de la București. Dar tradiția grătarului de 1 mai – în curțile vecinilor, în păduri în care nici nu e voie să faci foc, pe plajă, lângă plajă, la rulotă sau cu cortul, a rămas în picioare.
Până și unii români din Diaspora, de dor de casă, pregătesc niște mici și beau o bere, cu străinii pe lângă ei, mințindu-se că sunt acasă.
Dar, ce trist! Ne uităm în oglinzi și, oricât ne-am farda, se vede: nici ei nu sunt acasă, nici noi nu suntem acasă! Pe unde o mai fi acasă?
1 mai, 1 mai… Și ce lung și frumos era, cândva, drumul către mare!
Citește și:
Fănuș Neagu și Romulus Vulpescu