EXCLUSIV | Interviu cu expertul care a făcut pentru „Cele mai mari jafuri din istorie” profilul spărgătorilor băncii unde bogații Londrei ascund averi

Faimosul jaf de la Lufthansa din New York, furtul de opere de artă de la Muzeul Gardner în valoare de jumătate de miliard de dolari, jaful de diamante din Anvers, jaful de la banca de pe Baker Street din Londra și multe altele au fost puse la cale de oameni seduși de ideea că la capătul infracțiunii puteau avea mașini rapide, bijuterii, case luxoase și o viață liniștită pe o insulă exotică. Serialul „Cele mai mari jafuri din istorie cu Pierce Brosnan” prezintă opt dintre aceste furturi plănuite în detaliu, cu explicații detaliate de la experți. Gândul a vorbit, în exclusivitate, cu expertul care a contribuit la primul episod, dr. Emmeline Taylor, care a avut rolul să înțeleagă ce a fost în mințile autorilor celebrului jaf de la Lloyds Bank de pe Baker Street, din urmă cu mai bine de 50 de ani.   

• Doctor Emmeline Taylor este profesor de criminologie la School of Policy and Global Affairs de la City University of London. Este specializată în studiul infracțiunilor achizitive grave și a infracțiunilor de afaceri, concentrându-se în special pe sectorul de retail, precum și pe tehnologiile noi și emergente, de supraveghere.
• A lucrat în sectoarele public, privat și academic de pe trei continente și a finalizat cercetări empirice într-un număr de domenii sociologice și criminologice, inclusiv supravegherea și impactul societal al noilor tehnologii, jaful armat, spargerea de locuințe, criminalitatea în comerțul cu amănuntul, criminalitatea și securitatea în educație și la mai multe evaluări ale inițiativelor de justiție penală din Marea Britanie și din Australia. 

Și pentru că este un specialist recunoscut în domeniu, dr. Emmeline Taylor a fost unul dintre experții care au luat parte la realizarea seriei documentare „Cele mai mari jafuri din istorie cu Pierce Brosnan”, contribuind semnificativ la primul episod, numit „Jaful de la banca de pe Baker Street”.

Dr. Emmeline Taylor a vorbit în exclusivitate cu Gândul despre cum a fost munca pentru acest documentar, rolul unui expert în astfel de emisiuni, relația cu Pierce Brosnan, interviurile pe care le-a avut cu infractori condamnați pentru jafuri armate, aflați la închisoare, și relația dintre noile tehnologii și infracționalitate.

HISTORY Channel transmite, în premieră și în exclusivitate, noul serial de opt episoade „Cele mai mari jafuri din istorie cu Pierce Brosnan”, găzduit de legendarul actor irlandez Pierce Brosnan, dublu nominalizat la Globul de Aur.

Fiecare episod de o oră prezintă planificarea meticuloasă, execuția îndrăzneață și urmările șocante ale unora dintre cele mai elaborate jafuri din istorie, inclusiv faimosul jaf de la Lufthansa din New York, furtul de opere de artă de la Muzeul Gardner în valoare de jumătate de miliard de dolari, jaful de diamante din Anvers, Belgia și multe altele.

De la crearea monedei, banii au făcut lumea să se învârtă și oamenii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a pune mâna pe cât mai mulți, inclusiv planificarea unora dintre cele mai întortocheate și cu mize mari jafuri din toate timpurile. Folosind reconstituiri dramatice, povestiri dinamice, efecte vizuale de ultimă oră și relatări la persoana întâi ale martorilor, serialul „Cele mai mari jafuri din istorie cu Pierce Brosnan” pătrunde în planurile complicate ale geniilor criminale care și-au riscat libertatea pentru o șansă la o viață plină de bogăție și bunăstare.

Pierce Brosnan este „integrat” în fiecare jaf prin intermediul tehnologiei de ultimă generație, pentru a aduce la viață fiecare titlu care a făcut înconjurul lumii, punând telespectatorii în centrul acțiunii și deslușind fiecare aspect al planului, inclusiv cine au fost complicii, care a fost ținta, planul de execuție și, nu în cele din urmă, urmările.

Ai fost unul dintre experții care au participat la realizarea documentarului „Cele mai mari jafuri din istorie cu Pierce Brosnan”. Cum este să lucrezi la un astfel de proiect și, mai ales, cum ai ajuns să faci parte din el?

Am fost solicitată să ofer context și comentarii pentru unul dintre jafuri, care a avut loc la Londra, la Lloyds Bank, filiala de pe Backer Street, în 1971. Motivul pentru care am fost solicitată pentru acest documentar este faptul că sunt profesor de criminologie și background-ul meu profesional include și o serie de interviuri cu tot felul de infractori, de la tâlhari și hoți care fură din magazine la persoane acuzate de jafuri armate. Am intervievat 42 de persoane condamnate pentru jaf armat, aflate la închisoare. I-am întrebat despre motivele pentru care au comis acele infracțiuni, despre familiile lor și mediul din care provin, despre cum este să planifici un jaf și ce faci cu banii dacă reușești să nu fii prins.

Deci, dată fiind experiența și expertiza mea de cercetător de pe zona aceea, am fost rugată să ajut la spunerea acestei povești.

Ce este cu adevărat genial când vine vorba despre seria documentară „Cele mai mari jafuri din istorie” este faptul că se intră în atât de multe detalii despre echipele care au acționat și despre fiecare membru în parte, ceea ce este destul de rar, pentru că cel mai adesea ne concentrăm pe infracțiunea în sine mai degrabă decât pe oamenii care au comis-o.

Și motivul principal pentru care am acceptat imediat propunerea a fost chiar acest element de spunere a poveștii acestor oameni. Majoritatea părții de documentare care privea acest jaf fusese făcută, așa că treaba mea a fost să aflu ceva mai mult, să sap puțin mai adânc și să-mi dau seama cum s-a desfășurat, de fapt, acest eveniment.

Ce este extrem de fascinant în mod special în legătură cu acest jaf este faptul că a fost pregătit pe parcursul mai multor luni. Unul dintre membrii echipei a venit cu ideea, și pentru că ea presupunea să se sape pe sub pământ, era clar că le va lua luni până ar reuși.

Parte din rolul meu a fost să înțeleg ce a fost în mințile lor, în diverse momente ale punerii în aplicare a planului pe care îl aveau, iar pe măsură ce a fost implicată poliția, lucrurile deveneau din ce în ce mai complicate. Asta a fost partea în care am fost eu implicată, cea în care le spun povestea.

Cât ai lucrat la acest proiect? Partea ta de documentare a durat mult?

Partea de documentare fusese în mare parte făcută, așa că aveam scheletul informațional al jafului, practic, și eu a trebuit să citesc ceva mai mult, să mai aflu lucruri despre poveste, care nu îmi era chiar clară, despre fiecare membru al echipei în parte. Dar, de la momentul în care am fost contactată pentru acest proiect și până am început să filmăm a durat cam șase săptămâni.

Cum a fost partea de filmări? Ai avut un scenariu pe care a trebuit să-l respecți? 

Nu am avut scenariu, mi-am spus ideile în ordinea în care am crezut de cuviință. Am spus povestea în interpretarea mea și cu propriile cuvinte. Deci, nu, nu a fost niciun scenariu implicat, faptul că a ieșit atât de coerent se datorează în mare parte editării ingenioase a episodului. Și cred că mă mai gândeam și la faptul că lucram cu Pierce Brosnan.

Am filmat într-un depozit din estul Londrei, un loc absolut deloc glamorous, era iarnă și era foarte, foarte frig. Și mai era și în timpul pandemiei, deci nu era nimeni care să se ocupe de păr, de machiaj, pentru că încă era foarte strictă treaba cu distanțarea socială. Și Pierce Brosnan și-a filmat partea într-un studio din Los Angeles.

Chiar asta era și următoarea mea întrebare: ai lucrat direct cu Pierce Brosnan?

Din păcate, nu. Dar îți dai seama că am spus tuturor ceva de genul: «Am apărut la televizor împreună cu Pierce Brosnan». Dar, în realitate, nu ne-am întâlnit personal și tot ce pot să sper este că se va mai face o serie documentară, iar atunci o să cer să lucrez cu el.

De ce crezi că este important să existe experți când se fac astfel de emisiuni?

Foarte interesant că ai adus discuția aici. După cum probabil știi, infracțiunile reale sunt pe locul întâi când vorbim de interesul pe care îl acordă oamenii care văd lucrurile astea la televizor. Ne plac serialele cu detectivi, ne plac misterele unui film bun, ne plac emisiunile cu jafuri, doar că în aceste cazuri se speculează foarte mult. Și eu, criminolog fiind, primul lucru pe care îl fac în astfel de situații este să despart ficțiunea de realitate.

Mi se pare important să ai și punctul de vedere al unui expert, care înțelege cu adevărat toată psihologia din spatele acestor infracțiuni, înțelege ce a fost în mintea infractorului, consecințele pe care le poate avea participarea la astfel de activități infracționale. Desigur, toți am putea specula, dar să ai credibilitate mi se pare extrem de important.

Ai realizat studii care au implicat interviuri cu infractori condamnați. Cum a fost? Ai mers la închisoare să discuți cu ei? Ți-a fost greu să îi faci să vorbească? 

Da, am făcut un studiu despre infractori condamnați pentru jafuri armate și a trebuit să merg la închisoare să vorbesc cu ei, pentru că, din motive de securitate, sunt greu de scos de acolo. Și, surprinzător, majoritatea acestor bărbați au fost incredibil de deschiși să vorbească despre infracțiunile pe care le-au comis.

Câțiva aveau condamnări pe viață și aveau deja o mulțime de timp pentru a se gândi la ceea ce au făcut și mai ales la lucrurile care au dus la faptele respective. Așa că erau dornici să vorbească și au vrut să își spună poveștile și să se simtă ascultați. Și cred că asta reprezenta pe undeva o modalitate de a-și răscumpăra greșelile față de comunitate.

Parte din ei regretau că se lăsaseră seduși de promisiunile infracțiunilor, care aveau ca rezultat lucruri precum mașini rapide, bijuterii, case luxoase, locuitul pe o insulă exotică împreună cu o soție superbă. Doar că povestea pe care voiau ei să o spună era că ajunseseră să petreacă următorii 15 ani în închisoare, într-o celulă, cu posibilitatea să iasă din ea timp de o oră pe zi. Avuseseră o mulțime de timp să reflecteze la asta și acum își doreau să povestească ce i-a adus în situația aceasta.

Criminalist fiind, sunt antrenată să lucrez cu oameni diferiți, din clase sociale diferite, cu profesii diferite, vârste diferite și înveți, în timp, să găsești tot felul de metode pentru a-i face pe oamenii ăștia să se deschidă. În plus, în discuțiile cu bărbații condamnați pentru jafuri armate am simțit că sunt destul de deschiși, că vor să-și spună poveștile.

Au fost niște interviuri destul de relaxate, în ciuda mediului. Spun despre bărbați, pentru că jaful armat este o infracțiune predominant masculină, pentru că, după cum ai văzut și în documentar, presupune să îți demonstrezi curajul, să fii agresiv și mereu cu un pas în fața poliției. Și mi-am dat seama că pe acești oameni nu îi întreabă nimeni despre ce simt sau ce i-a dus în punctul de a comite o astfel de infracțiune și, cel mai probabil, faptul că aveau posibilitatea să își spună astfel poveștile i-a făcut să se deschidă așa de mult.

Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai obținut din studiile astea și, mai ales, din interacțiunea directă cu ei?

Cartea pe care am scris-o în urma acestui studiu. Știi, sunt niște chestii evidente pe care oamenii aceștia încearcă să le obțină când se implică într-un jaf. Visează la o viață în înalta societate, ei provenind adesea din medii foarte sărace, de cele mai multe ori tatăl era la rândul lui în închisoare, mama alcoolică sau dependentă de droguri, sau cu diverse probleme de sănătate. Asta este o temă comună.

Oamenii ăștia caută în primul rând sentimentul de apartenență. Și pe ăsta îl găseau în găștile de infractori în care ajungeau. Și își înlocuiau, practic, familiile cu aceștia în anumite privințe.

De asemenea, ei își doresc să fie respectați și să le fie recunoscută munca. Tu și eu obținem asta prin intermediul profesiilor pe care le avem, ei, cu ajutorul carierei infracționale, pentru că nu aveau alte variante, nebeneficiind de educație, de capital social. Deci, cred că problema care se pune este cum ajuți tinerii care ajung în acest punct și au nevoie de sentimentul de apartenență, cum faci să-i ții departe de infracționalitate.

Care este infracțiunea cel mai complicat de dovedit?

Treaba cu infracțiunile în ziua de azi este că majoritatea s-au mutat online, sunt din ce în ce mai puține jafuri clasice, furturi, spre exemplu, care necesită destul de multă energie și sunt destul de riscante, deci nu le poate comite oricine. Așa că cel mai dificil mi se pare în cazul fraudelor online, mai ales că am văzut atât de multe cazuri în pandemie, spre exemplu, și acestea mi se par cel mai greu de dovedit.

Probele criminalistice digitale sunt foarte complicat de accesat, pentru că nu avem suficient de mulți specialiști pregătiți pentru domeniul acesta, ca să știe ce să caute, practic.

Așa că atunci când ai chiar și o fraudă de proporții mici, este dificil să aduni suficiente probe digitale pentru a construi un caz care să țină în justiție și să demonstrezi că a fost deliberată. Deci, după părerea mea, acestea sunt infracțiunile cel mai greu de dovedit.

Tehnologia pare că face infractorii mai greu de prins. Totuși, poți să-mi spui cum contribuie noile tehnologii la siguranța noastră?

Este o linie foarte fină între „băieții buni” și „băieții răi” când vine vorba despre tehnologie,între infractori și cei care folosesc tehnologia pentru a combate infracționalitatea.

Să luăm ca exemplu camerele de supraveghere care acum sunt peste tot. Tehnologia este foarte simplă, pui o cameră pe un perete și ea va înregistra tot ce se întâmplă în spațiul din jurul ei. Dar această tehnologie a evoluat enorm în ultimii 20-30 de ani și a ajuns să aibă o componentă care detectează tipare comportamentale.

Spre exemplu, dacă pretind că scot o armă din buzunar și că vreau să trag cu ea, camera va identifica acest comportament și va emite o alertă, pentru că este un semn recunoscut de agresiune. De asemenea, au capacitatea să citească expresii faciale, și dacă cineva pare furios sau agresiv, declanșează o alarmă. Pot și să identifice comportamente suspecte. Spre exemplu, dacă cineva stă pentru mai multă vreme într-o stație de metrou, pe peron, fără să urce în niciun tren, se declanșează o alertă, pentru că este un comportament suspect și în Londra acesta este considerat un semn de risc de terorism.

Pot contribui și la recunoaștere facială, identifică persoane care sunt în bazele de date cu infractori căutați de poliție, citesc automat plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor. Tehnologia evoluează permanent și devine din ce în ce mai greu să te comporți într-un anumit fel fără să ridici suspiciuni.

Este supravegherea asta continuă, de tip ”big brother”, o soluție pentru siguranța noastră? Avem camere peste tot, pe străzi, în aeroporturi, în școli. Chiar sunt necesare sistemele astea de supraveghere în școli? Știu că ai scris și o carte pe tema aceasta.

Este vorba despre ceea ce eu numesc „surveillance creep”, o supreveghere exagerată, față de care eu am o atitudine foarte critică. Toată tehnologia asta uimitoare de supraveghere a fost inițial dedicată armatei, acolo a fost dezvoltată inițial, apoi a fost preluată de poliție și ulterior a apărut din ce în ce mai des pe străzi, în spațiile publice și în școli. Și fără să aibă ce căuta în școli. Toate camerele acelea există acum în sălile de clasă, pe holuri.

Da, aceste tehnologii au în societate scopul de a proteja oamenii și de a-i ajuta să se simtă în siguranță, dar ar trebui să fie limitate la spațiile unde ele sunt cu adevărat necesare, spații unde criminalitatea este ridicată. Pentru că există niște consecințe ale acestui nivel de supraveghere, iar monitorizarea excesivă poate contribui inclusiv la limitarea modalităților de expresie.

Și în spații precum școlile, sălile de clasă, trebuie să lași copiilor libertatea de fi cum sunt, de a testa limitele, de a spune lucruri nepotrivite, fără să fie permanent conștienți că orice fac se înregistrează. Sunt școli, mai ales în America, mai puțin în Anglia, unde nu doar că sunt camere peste tot, ci sunt și polițiști care au acces la ele. Și ceea ce înainte era privit doar ca un comportament nepotrivit al unui elev, care era pedepsit cu mijloace la îndemâna profesorilor, tinde să se transforme în infracțiune. Să dai brânci unui coleg în curtea școlii nu este ok, dar să ajungi să arestezi un copil de 8 ani pentru asta nu este în regulă.

Și, ca să revin la întrebarea ta inițială, da, supravegherea are rolul ei specific, dar trebuie să fim foarte atenți la modul în care o folosim și la riscurile care vin odată cu folosirea ei exagerată și să avem în vedere ce putere au astfel de tehnologii și impactul pe care îl pot avea în viața de zi cu zi a oamenilor.

Foto: HISTORY Channel/A&E Television Networks

CITEȘTE ȘI:

Serialul „Cele mai mari jafuri din istorie”, prezentat de Pierce Brosnan, poate fi vizionat din mai la HISTORY Channel

EXCLUSIV|Turnul Eiffel, inspirat de o iubire imposibilă? Nicolas d’Estienne d’Orves, autorul cărții Eiffel:Dragostea nu a avut legătură cu construcția

EXCLUSIV | Regizorul Laurențiu Rusescu: „Am ales să pun în scenă «Exit» pentru că mecanismul abuzului este extrem de bine descris”

INTERVIU | Claudiu Bleonț, ”dictatorul comunist” din Spy/Master: ”L-am jucat cu furie pe Ceaușescu, o furie vecină cu cea a lui Richard al III-lea”

INTERVIU | Alec Secăreanu, despre rolul din „Spy/Master”: „Este un personaj foarte ofertant, dar vine cu o mare responsabilitate în spate”

INTERVIU | Adina Sădeanu, scenarista serialului „Spy/Master”: „M-a fascinat toată drama umană din spatele fugii generalului Pacepa”