Nevinovatul Mircea Beuran

Scriam, acum câţiva ani, când abia începea nebunia dosarului medicului Mircea Beuran, un articol intitulat „Inculpatul Mircea Beuran”. Oamenii reacționau, atunci, alegând să citească dincolo de cuvinte, să găsească, în revolta mea de atunci, întrebările care făceau să sângereze, la alt nivel, întreaga noastră țară. Și să le caute o vindecare.

Zilele trecute, răsfoind știrile și încercând să găsesc, de această dată, răspunsuri la rănile mai vechi, am aflat că, după o perioadă grea, de acuzații și umilințe, Mircea Beuran, salvator a atâtor vieți și dirijor al atâtor alți salvatori, a fost, în sfârșit scos de sub orice fel de acuzație, fiind achitat definitiv în dosarul în care era acuzat de luare de mită.

Când au încercat să găsească noroi ca să-l îngroape cât mai adânc pe Beuran, ce au găsit anchetatorii? Mii de vieți salvate de mâinile acestui chirurg care a ales totdeauna calea nu cea mai scurtă, ci cea mai sigură, către vindecare. Copii și nepoți plângând de recunoștință, pentru vreun tratament miraculos, care a reușit să aducă în viețile aproape distruse un strop de lumină. Studenți bucuroși și deștepți care, la lăsarea întunericului, se închină și pentru profesorul lor și pentru tot ce i-a învățat, în ani și ani de rezidențiat și de practică medicală.

Dar de ce i-au făcut asta lui Mircea Beuran?, mă întreba cineva. Cu ce le-a greșit? Habar n-am, am răspuns. Poate cu curajul lui de a spune adevărul, chiar și atunci când acesta supără, poate cu încăpățânarea lui de a rămâne vertical, deși atât de multe căi te împing către deviere de traseu, poate cu seriozitatea cu care și-a tratat, de când îl știm, puținii șefii și mulții subalternii, poate cu dragostea cu care își ia de umeri pacienții, în timp ce le explică orice e nevoie să știe despre drumul lor cel mai sigur spre un leac, poate cu energia extraordinară cu care, în fiecare dimineață, se întorcea la Spitalul de Urgență din București, pentru a pune la cale aparent ceva normal – dar de fapt, ceva extraordinar: medicina.

M-am bucurat de achitarea lui Mircea Beuran și mi-ar fi plăcut ca justiția să numească această sentință mai poetic: nevinovăție.

M-am bucurat de glasul său bun și înțelegător, cu care a intervenit în emisiuni de televiziune, pentru a spune că nu urăște pe niciun judecător și că nu e supărat pe nimeni pentru cele prin care a trecut. Nici măcar pentru orele de arest umilitor cu care a fost „premiat” după o viață în slujba sănătății. M-am bucurat, ca mulți alții, de calea cea dreaptă pe care o alege, din când în când, legea țării noastre, o țară pe care nicio lege nu o mai apără, de fapt.

Felicitări, domnule Mircea Beuran! Îmi doresc să nu vă mai întâlnesc niciodată, cu disperare de aparținător, pe coridoarele de la Spitalul Floreasca, unde stați de dimineață până seara ca să rezolvați cazuri.

Îmi doresc să nu vă mai citesc numele în știri colorate, despre cătușe și dosare penale. Să ne vedem doar acolo, unde, din întâmplare, ne-am intersectat acum câțiva ani, când încă nu era liniște în viața dumneavoastră și unde, din recunoștință și încredere, am avut voie să ne îmbrățișăm.

Acolo, aproape de Grădina Icoanei. Acolo, unde miroase a tei și a dreptate.

Citește și:

Iar picăm Bacalaureatul?

Alarmă la 30 de minute

Încredere

Guvern nou, oameni vechi

Aterizare la Brașov

Dreptul să nu spunem nimic

Sfârșitul care nu se mai sfârșește