EXCLUSIV VIDEO | Povești cu har din lumea necuvintelor. Preotul care slujește prin semne: „Este crucea mea, locul în care nu vrei nicio plată”

La Biserica Sfântul Dumitru din București, undeva pe strada Caporal Preda, la numărul 29, ca în orice duminică, are loc sfânta liturghie. Din ușa bisericii plină de oameni se zăresc, drept în față, două mâini care gesticulează fără încetare. Pumni strânși, mâini în aer, gesturi rapide, chiar agere, un optimism debordant și niște ochi care transmit o candoare specială. Este preotul Ilie Mirel, „interpretul” persoanelor cu deficiențe de auz și vorbire, omul cu har care transmite semnele luminii.

În biserica plină, liniște. „Jocul” tainic și molcom al  lumânărilor și al icoanelor, sunetul cădelniței care te trezește din orice gând necurat, alungându-l cât mai departe, îți dau o inexplicabilă stare de pace.

În timp ce ține slujba și prin puterea cuvântului, pentru că în biserică sunt și credincioși auzitori care îl urmează oriunde ar predica, părintele Ilie Mirel le oferă și oamenilor cu nevoi speciale bucuria de a primi cuvântul lui Dumnezeu.

De dragul lor, a învățat limbajul mimico-gestual. Știa că fără o punte de comunicare coerentă nu va reuși niciodată să stabilească o legătură rezistentă cu acești oameni, care i-au devenit atât de dragi și de prezenți în viață.

„Tatăl meu are 93 de ani, tocmai a ieșit dintr-o operație la inimă și este aici la slujbă”

Părintele face asta din anul 2013 și recunoaște că este „crucea” lui. O poartă cu smerenie, cu bucurie și cu demnitate.

Nici dacă ar vrea să renunțe, nu ar mai putea pleca, deoarece credincioșii care-i vin la slujbe s-au atașat mult de părintele Ilie Mirel. Dar recunoaște că nici în sufletul lui nu mai este loc de altceva.

Lumina de pe chipul oamenilor cu deficiențe de auz și vorbire nu lasă loc de cuvinte. Este fericirea sinceră a fiecărei duminici, a fiecărei sărbători, prilej întru’ întâlnire.

Preotul le „traduce” întreaga slujbă, ca un elev silitor, care nu încetează să-și uimească profesorii. Au încredere totală în el, urmându-l cu loialitate oriunde ar ține slujbele. Îi cunoaște pe fiecare în parte, le știe povestea, îi respectă și îi aduce împreună la fiecare sărbătoare.

Înainte, oamenii surdo-muți nu aveau acces la acest lucru. Îmi aduc aminte, când eram copil, mergeam la biserică, dar nu stăteam foarte mult, pentru că nu înțelegeam ce se spune. De când avem slujba prin semne, tatăl meu vine cu regularitate la slujbă.

Drept dovadă, vedeți, tatăl meu are 93 de ani, tocmai a ieșit dintr-o operație la inimă și este aici la slujbă. Prin asta cred că înțelegeți cât de important este pentru el. Părintele Mirel este un preot foarte bun, iubitor de oameni. Dânsul a reușit să le insufle dragostea de biserică și îi adună pe toți, ca un părinte, și la propriu și la figurat”, mărturisește Manuela, care a venit la slujbă cu părinții săi, ambii cu deficiențe de auz și vorbire.

Ei se simt foarte bine aici și este bine că cineva s-a gândit să pună un preot pentru comunitatea surzilor, pentru că înțeleg și ei ce se întâmplă în biserică. Timp de zece ani de zile, s-au format multe legături și mulți îl  ascultă pe părinte în toate privințele, mereu după el”, povestește un alt credincios, în timp ce ne traduce, tot cu ajutorul semnelor, bucuria oamenilor hipoacuzici atunci când se află în preajma părintelui Mirel.

„Comunitatea surzilor nu are o biserică arondată, ne-am tot mutat de colo-colo”

Preotul mărturisește că persoanele cu deficiențe de auz și de vorbire au foarte multe nevoi. Tocmai de aceea, cu voia lui Dumnezeu, își dorește să le fie alături și să-i ajute, pe cât se poate, mai ales pe cei tineri, să urmeze o școală și să se descurce altfel în viață.

Proiecte pentru ei există, rămâne însă ca ele să se concretizeze și să ducă la un alt nivel viața acestor oameni, pe fața cărora se citesc emoția și bucuria de a exista. De a putea, paradoxal, din lumea necuvintelor, să-și ducă mai departe povestea și să fie inspirație.

„Ne-am tot mutat dintr-o parte în alta. Comunitatea surzilor nu are o biserică arondată special și, în raport de nevoile pe care le-a avut fiecare parohie, ne-am tot mutat de colo-colo. Patru locații avem până în momentul de față. Dar, acum un an de zile, din cauza acestei situații, Preafericitul părinte Daniel a luat hotărârea să se construiască un centru social care să fie destinat, special, numai surzilor.

Persoanele deficiente de auz și vorbire au foarte multe nevoi. Vrem să avem un cabinet de logopedie, unde să șlefuim gratuit vocea. Dacă părinții sunt surzi, nu-și pot da seama de potențialul pe care îl au copiii lor și atunci, având un logoped gratuit, destul de costisitor financiar, putem să-l șlefuim la voce pe copil.

Chiar dacă vorbește mai greu, va avea o pâine și, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate să se descurce singur în viață. Apoi, ne dorim să avem un psiholog, pentru că noi, ca și auzitori, de multe ori îi marginalizăm, îi vedem ca pe niște oameni cu probleme. Probleme avem toți dintre noi, dar noi ni le ascundem. Noi, ca auzitori, avem așa o «haină frumoasă» și întotdeauna ascundem ceea ce nu știm. Ei sunt foarte sinceri și arată totul.

Ne dorim să avem și un after-school. De șapte ani, în București, niciun copil (cu deficiențe de auz și vorbire – n.r.) nu a mai luat bacalaureatul. Își doresc și ei să meargă spre o facultate. Și, în felul acesta, vre să-i ajutăm și la teme, dar și să-i pregătim pentru examenul de bacalaureat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduim ca, la anul, de Hramul comunității, pe 12 februarie, să putem să sfințim Paraclisul în care vom sluji și să ne mutăm acolo peste puțin timp”, mărturisește, vizibil emoționant, preotul persoanelor cu deficiențe de auz și vorbire.

„M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea o cruce prin care să pot cu adevărat să mă mântuiesc”

Părintele Ilie Mirel este el însuși o poveste. De ani buni, este preot al comunității persoanelor cu deficiențe de auz din București și, de peste 20 de ani, preot militar la Corpul de Control și inspecție al Ministerului Apărării.

A fost numit “ostașul cu două uniforme” și “militarul din brațele lui Hristos”, pentru că iubește cu sinceritate și dăruire cele două uniforme, atât cea a preoției, cât și haina militară.

Dumnezeu nu i-a dat, de-a lungul timpului, misiuni ușoare. Dimpotrivă, chiar el i-a cerut Divinității să-l pună la încercare, înspre mântuire. Așa că nu s-a ferit niciodată să lucreze în locuri în care întâlnești deopotrivă și Raiul, dar și Iadul.

Consideră că rezultatul final merită toată strădania, deoarece, în cele mai multe dintre cazuri, „caznele” te fac mai răbdător, mai înțelept, cu sufletul deschis.  Niciodată însă fără credință sau resemnat în fața necazurilor.

Îmi aduc aminte că preoția a intervenit undeva peste 30 de ani și, în momentul în care am fost hirotonit, m-am văzut, cumva, puțin temător și m-am rugat la Dumnzeu să-mi dea o cruce prin care să pot cu adevărat să mă mântuiesc. Și așa cum spuneați, am trecut și pe la Penitenciarul Rahova, și pe la casa de copii bolnavi de SIDA de la Vidra, și pe la azilul de bătrâni de la Ciolpani, iar în urmă cu zece ani am ajuns în comunitatea surzilor din București.

Fac aici o paranteză și vreau să vă spun că, în azilul de bătrâni de la Ciolpani, avem trei persoane cu deficiențe de auz și vorbire. Când îi spovedeam, erau foarte irascibili, erau nervoși și m-am gândit că această sincopă de comunicare este din cauza faptului că nu avem o puncte concretă prin care noi să ne relaționăm ca mod de comunicare.

Așa m-am înscris la un master în limbaj mimico-gestual, la Pitești, pentru că m-am gândit că voi învăța acolo semnele, dar mi s-a spus că este un master de aprofundare, care pune accentul pe partea teoretică, nicidecum pe semne. M-am gândit că este păcat să renunț și m-am înscris la un curs de învățat semnele în limbajul mimico-gestual, care a durat vreo trei luni”, povestește părintele.

„Este locul în care mă regăsesc, asta este crucea mea”

Părintele Ilie Mirel slujește din 20 iulie 2013 pentru comunitatea persoanelor hipoacuzice. Deși nu l-au acceptat cu brațele deschise de la bun început, astăzi au ajuns de nedespărțit.

Primii doi ani, a slujit numai prin semne. Abia apoi a început să țină predica îmbinând puterea semnelor cu cea a vocii. Este ceea ce-l face pe deplin fericit, fiind a decis să lupte pentru această comunitate, de multe ori marginalizată, atât de stat, cât și de oameni.

„M-au primit cu foarte multă reticență și au fost foarte supărați. Am plecat atât de mâhnit de la biserică. Încet-încet, ne-am apropiat. În momentul de față, ei glumesc și spun că nu o să mai plec de aici, că or să mă lege cu lanțuri. Trebuie să recunosc și eu că este un alt mod de a sluji.

Îmi aduc aminte că, la început, mă duceam la părintele duhovnic și plângeam, pentru că una este să slujești cu voce și să simți toată bucuria aceea a slujbei, așa cum eram obișnuit. Primii doi ani de zile am slujit numai cu semne, fără voce. Apoi, am început să slujesc și cu semne, și cu voce. Au trecut zece ani de zile, dar recunosc, este locul în care mă regăsesc, asta este crucea mea.

În momentul de față, pe lângă Arhiepiscopia Bucureștilor, pe lângă slujbele din Prahova, Ilfov și Capitală- unde sunt în jur de 8.000-9.000 de persoane deficiențe de auz și vorbire -, ne ocupăm și de foarte multe comunități din toată țara, pentru că nu au preoți care să slujească. Te simți minunat, pentru că oamenii aceștia îți dau căldura și bucuria lor. Au o pace și o liniște, te iau în brațe, te sărută, plâng când te întâlnesc. Și este locul în care simți, cu adevărat, că nu vrei nicio plată”, mărturisește părintele Ilie Mirel.

„Raiul îl ai în casa ta și în rest nu mai contează nimic”

„Noi, oamenii, ne uităm în față și vedem pe cei care au, dar nu ne uităm în spate, la cei care, de fapt, sunt mult mai vitregiți de soartă și într-o neputință mult mai grea decât noi. Întotdeauna există un rău mai mare decât răul pe care crezi că-l ai în viața ta și întotdeauna să nu uiți că nemulțumitului i se ia darul. Trăim într-o lume în care verbele a fi și a avea cred că sunt cele mai prezente.

Oamenii aleargă de dimineața până seara să aibă cât mai mult, să devină ceva, dar nu ne gândim la faptul că uităm să ne privi în ochi ca soț și soție, am uitat să servim masa împreună cu copiii noștri, să ieșim într-un parc, să ne jucăm împreună. Frații aceștia care nu aud, care nu vorbesc, sunt fericiți.

La spovedanie, de câte ori am pus întrebarea dacă te-ai mai naște odată, ai vrea să te naști auzitor, am rămas uimit, pentru că nimeni nu a spus da și atunci am avut o contradicție în mine, de ce, pentru că este bine să auzi. «Nu, în lumea auzitorilor, oamenii se bat, oamenii se omoară, oamenii își fac rău unii altora, în lumea noastră nu ne facem nici rău, nici nu ne batem unii cu alții, este o lume în care cu adevărat ne simțim bine».

În concluzie, dacă suntem în picioare, dacă vedem, dacă auzim, dacă putem merge, suntem niște oameni fericiți. Restul sunt doar cuvinte. Raiul îl ai în casa ta și în rest nu mai contează nimic”, conchide preotul care, prin intermediul semnelor, îi ajută pe oamenii cu deficiențe de vorbire și auz să întindă mâinile spre Dumnezeu.

VĂ RECOMANDĂM ȘI:

EXCLUSIV | Povestea ”fetei dirijor” de la concerte. Traduce la spectacole și transmite prin semne emoția muzicii pentru cei care nu pot auzi

SOLIDARITATE. Bogdan Anicescu, interpret pentru surdo-muți, dezvăluie „piedicile” din discursurile lui Marcel Vela și ale lui Raed Arafat

EXCLUSIV VIDEO | Maestrul de pe Aleea Percuției. Profesorul universitar Alexandru Matei dezvăluie tainele sunetelor din fiecare bătaie de instrument, de la arta percuției sacre la universul exotic al muzicii Gamelan

EXCLUSIV VIDEO | Ion Nedelcu – Ned, scenograful care face artă din orice material. Povestea unei vieți în cinematografie, de la filmele cu haiducul Iancu Jianu și ”Operațiunea Monstrul” la Studiourile Warner Brothers. ”Scenograful de la «Titanic» m-a recomandat pentru alte filme”