Satul Sfântu Gheorghe, din inima Deltei Dunării, un cătun izolat în sălbăticie, poartă amprenta unei regiuni unice în România, prin farmecul inegalabil și pitorescul aparte al unei naturi lăsate să își facă de cap, după bunul plac și propria-i rețetă de supraviețuire. Cătunul situat la o azvârlitură de băț de orașul Tulcea, chiar în locul în care bătrânul fluviu Dunărea se varsă în apele străvechiului Pont Euxin, are o tolbă de povești adunate de sute de ani.
A fost odată ca niciodată… Așa încep toate poveștile, istorisite domol, la ceas de taină, în umbra pridvorului, de cine știe ce moșneag cu barbă sură și o droaie de nepoți tolăniți, de jur împrejur, cu urechile pâlnie și inima ticăind înfiorată în așteptarea unui deznodământ de basm neaoș. Așa începe și povestea noastră, cu „a fost odată, la Sfântu Gheorghe”.
O legendă străveche legată de aceste meleaguri aduce aminte de oșteanul Gheorghe, din vechea armie romană, și de un balaur uriaș, care domina în acele timpuri îndepărtate întreaga lume. Balaurul a fost răpus, în cele din urmă, chiar în gura de vărsare a Dunării, de lancea lui Gheorghe. Așa spune legenda, prea bine știută de credincioșii din întreaga lume. Iar Gheorghe, omorâtorul de fiară, a fost canonizat, după ce, potrivit aceleiași legende, a refuzat să se lepede de credința sa, nesocotind în felul acesta directiva din anii 303-304, a împăratului Romei, Dioclețian, care le-a cerut militarilor creștini să renunțe public la religia lor.
Dincolo de povestea Sfântului Gheorghe, omorâtor de balaur – despre care localnicii micuței așezări de la gurile Dunării susțin, în mod surprinzător, de vreme ce balada soldatului roman creștin Gheorghe este atribuită mai degrabă istoriei orașului libian Selena, că este protectorul și descălecătorul lor de ținut -, există multe alte legende ale peticului de pământ românesc de la confluența Dunării și a Mării Negre. Legende mult mai apropiate, poate, de adevărul istoric.
O întâmplare petrecută în inima Deltei Dunării, datată în preajma anului 1800 și care are legătură cu o presupusă invazie a cazacilor zaporojeni, izgoniți de pe propriile pământuri aparținătoare Niprului de către țarina Ecaterina a II-a a Rusiei, este istorisită de Eduard Acsente, ghid de turism și ornitolog pe meleaguri tulcene.
Tot de istoria țaratului Rusiei este legată și istorisirea, eminamente tragică, pe care au trăit-o pe viu locuitorii micuței localități de la confluența apelor Dunării cu cele ale bătrânului Pont Euxin. Se întâmpla în 1920, pe vremea când redutabila Armată Roșie a Imperiului Țarist încerca, cu sorți de izbândă, cum s-a demonstrat ulterior, să ocupe Ucraina.
O avere absolut uriașă, de ordinul miliardelor de euro, în moneda de acum, avea să fie pierdută atunci, printre degete, fără să se știe, nici până în ziua de astăzi, în ce buzunare și prin ce mijloace a ajuns.
Este vorba despre povestea tragică și deopotrivă tristă a familiei Skadovski, una dintre cele mai bogate, la acea vreme, din micul sat Sfântu Gheorghe și, totodată, din ceea ce însemna, pe vremuri, Ucraina. Averea impresionantă a bogătașului de origine ucraineană Skadovski avea să fie risipită în mai puțin de câteva ore, atât cât a durat mai întâi așa-zisul naufragiu, iar apoi măcelul provocat de însuși capul familiei. Încredințat de faptul că, printr-un capriciu al sorții, a ajuns taman în locul din care încerca să scape, seniorul Skadovski își ucide, cu sânge rece, mai întâi familia, apoi echipajul, alegând, în cele din urmă, să își zboare creierii.
Legenda locului vorbește despre faptul că averea fabuloasă a familiei a ajuns în cuferele Auritului, așa cum era supranumit un pescar al locului, tocmai datorită finalului incandescent, dar niciodată demonstrat, al poveștii celor 14 milioane de ruble. Un pescar care a fost însă absolvit de vina de a-și fi însușit bunurile familiei Skadovski.
Despre sfârșitul tragic al armatorului ucrainean și averea fabuloasă pierdută peste noapte vorbește Eduard Acsente, în reportajul video.
Nu doar cazacii ucraineni putred de bogați sunt cei care au colorat în tușe dramatice istoria ulterioară a cătunului Sfântu Gheorghe. O altă poveste face trimitere la un potent financiar armator grec, a cărui activitate se desfășura, pe vremea comuniștilor, în Sfântu Gheorghe. Era proprietar pe atunci al clădirii în care astăzi își desfășoară activitatea Primăria localității de la gurile Dunării.
Despre cum a ajuns să-și piardă, peste noapte, întreaga avere și să ajungă din prosper om de afaceri un calic rupt în coate, dar și despre înmormântarea de care a avut parte și ecourile ei în rândul mulțimii, aflați din reportajul video.
CITEȘTE ȘI: