Tramvaiul din Strasbourg

Eram mică, aveam aproape vârsta fetiţei mele de astăzi. România era departe de lumea din vest, toate se mişcau încetinel, maşinile nu erau nici pe departe moderne, traiul în Bucureşti era încă blocat în atmosfere gri şi greoaie. Am venit cu tata la Strasbourg, unde el era reprezentant al României în Consiliul Europei. Am călătorit cu toată familia, cu maşina, până în orăşelul de la margine de Franţă, pentru că unii părinţi aşa sunt: îşi iau copiii peste tot după ei, ca să le arate, ca să îi înveţe, ca să le ofere combustibil pentru viaţa ce va să vină.

Aveam, aşadar, cinci-şase ani. Copil norocos. Nu-mi amintesc atât de multe din acele drumuri, însă mi-e foarte clară o imagine: aceea a tramvaiului din Strasbourg, care n-avea nicio legătură cu tramvaiele de la Bucureşti, de care mai mult îmi era frică decât dor.

Am fost atât de impresionată de ce vedeam în centrul destinaţiei noastre, încât, de fiecare dată când simţeam că e loc de un răsfăţ, îl rugam pe tata să mă plimbe cu tramvaiul.

Semăna cu un tren, dar nu ştiam, pentru că şi trenurile noastre, ale CFR, tot fixate în modele vechi erau (şi multe încă sunt!). Zis şi făcut. Aveam program la Strasbourg: mâncam îngheţată din parcul de lângă Consiliul Europei (stabilisem cu tata că acolo e cea mai bună îngheţată din lume) şi mă plimbam cu fraţii mei, cu Ioana şi cu Andrei, cu tramvaiul.

Anii au trecut şi au şi Bucureştii mijloace de transport ceva mai moderne. Avem şi maşini frumoase, câte vrem!, pe toate bulevardele slab luminate ale capitalei. Avem elemente moderne destule, există grupuri de tineri care gustă din evenimente care promovează arta, muzica şi alte tipuri de cultură, în general.

Am revăzut tramvaiul din Strasbourg şi nu mi s-a mai părut din altă lume, de pe o planetă pe care lucrurile se fabrică bine şi repede, în linii bine conturate şi cu intenţii stabilite dinainte cu folos. Şi, totuşi, ceva România nu a reuşit să câştige, în aproape treizeci de ani, în care s-ar fi putut lua viaţa de la început, în colţul acela de lume în care prea puţini îndrăznesc să se întoarcă: relaxarea, dreptul la existenţă, sentimentul că, pentru anii aceştia de supravieţuire, nu datorăm nimic nimănui, doar lui Dumnezeu, la ora închinăciunii. Oricât de frumoase ar fi autobuzele şi maşinile mici prin Bucureşti, din aerul nostru încărcat lipseşte totdeauna ceva.

Sigur că lipsesc şi primari, care să împrospăteze atmosfera, sigur că lipsesc şi deputaţi şi senatori, care să îşi aducă aminte că au promis şi să încerce (sau chiar şi să reşească!) să facă, sigur că lipsesc şi prim-miniştri care să aibă, înainte de orice, un strop în plus de curaj pentru a acţiona şi a aduce ţara pe drumul mare, sigur că lipseşte un preşedinte, pe care să-l interseze şi care să nu creadă că frâiele unei naţii sunt bice de strunit sau de potolit caii.

Doar atât? Mă temeam, privind tramvaiul din Strasbourg plin de lume, cu ochii mei plini de o copilărie blândă, că din ţara noastră, tot mai mult, au început să lipsească şi oamenii. Oamenii buni, oamenii blânzi care să lupte pentru ceva. Care să lupte pentru ceva.

Citește și:

Și, totuși, de unde prețurile astea?

Reflex de civilizație

Cazul Halep, cazul România

Flori pentru doamna învățătoare

Gara refugiaților, țara nimănui

Despre literatura română și autorii ei