La locul faptei

Mare agitație cu imaginile unor „ziariști” români, trântiți la pământ, în mijlocul războiului din Israel, ascunzându-se de niște bombe care părea că vor exploda la mai puțin zece metri, în timp ce, prin spatele lor, treceau nestingheriți niște bicicliști care, vorba unor ziariști adevărați, parcă erau de la firme de curierat rapid, cu mâncarea caldă în spinare. Manipulare, minciună!, strigă lumea, parcă surprinsă de ceva ce, totuși, în România noastră rătăcită, e atât de normal.

De ce vă mirați că doamna „jurnalist” se aruncase pe jos și vorbea în șoaptă, imaginându-și că se aflăm într-un pericol real, când noi asta învățăm de mici? Să exagerăm, să ne considerăm buricul pământului și, mai ales, buricul atacat al pământului.

Înainte să știm să scriem corect, înainte să aflăm cum să citim coerent texte importante ale literaturii și culturii, în general, învățăm, de la televizor, în principiu, cum să ne trântim pe podea, prefăcându-ne că am leșinat, că ne e rău, că suntem bolnavi și că nimeni nu ne va putea salva de la pierderea cunoștinței.

Mi-am amintit, urmărind „știrea” cu pricina, de o altă știre, din buletinul sportiv, de acum câțiva ani, care arăta cum o echipă importantă de fotbal din București, la antrenamente, pe lângă exersarea datului cu piciorul în minge, pe lângă cornere și lovituri de la 11 metri, se antrena pentru simulările accidentărilor. Și se aruncau, bărbați în toată firea, așa, în grup, pe jos, pe iarba proaspăt tunsă, ca să știe în ziua meciului cum să se prefacă, cum să-l păcălească pe arbitru că au fost loviți cu intenție de vreun alt fotbalist din echipa adversară. Și cum să capete, fără vreun merit, o lovitură avantajoasă, cu care să se ajute să câștige marele meci.

Suntem țara plină de oameni care, orice ar fi, oriunde s-ar afla, se află la locul faptei. Noi vedem „cu ochii noștri” ce se întâmplă, că-i război, că-i problemă conjugală, că e pandemie. Noi știm care e adevărul de dincolo de cortine, care sunt intențiile ascunse cu care sunt aruncate pe scenă bombele mediatice sau bombele de foc. Noi știm, pentru că așa ne-au învățat de mici ăi care scriu normele, să ne considerăm cu un gram mai importanți decât aurul pe care îl avem pe mână.

Doamna care voia să ofere o știre senzațională, aruncându-se la pământ, apărându-se de bombe care pe bicicliști îi ocoleau elegant, nu e altfel decât noi. Nu e ziarist adevărat, desigur, pentru că a fi ziarist înseamnă a crede în adevăr și a-l lua în brațe, pentru a-l face puternic. Dar e un om care, pentru salariu și pentru bonus de primejdie, face orice. Nouă oricum ne e frică de războaiele care sunt așa de aproape de granițele noastre.

Noi suntem oricum speriați (deși domnul președinte iese la televizor și dă din cap, cum că toate sunt sub control) că ar putea să ni se întâmple, că ar putea să ne aleagă careva pe noi, pentru următoarele atacuri.

Așa că o știre senzațională ne prinde la fel ca o știre banală: culcați la pământ, cu bicicliști trecând lejer prin spatele nostru, cu viața trecând relaxat tot prin spatele nostru. Că așa ne place. Să spunem mâine că am fost la locul faptei, că am văzut, că știm, că ne-a durut și pe noi. Că nicio nenorocire a lumii nu poate să ne ocolească. Ce coșmar!

Citește și:

15 kilometri

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?

Reflex de civilizație

Cazul Halep, cazul România