Nu-s toți profesorii la fel

Mare scandal pe rețelele de socializare pentru un nou subiect: profesoara de limbă română care crede că elevii și dascălii nu trebuie să intre în școli pe aceeași ușă, pentru că aparțin unor clase sociale diferite. Indignare din partea părinților, o și mai mare indignare din partea curioșilor. Și pe bună dreptate! Cum ar putea o profesoară, mai ales de limba română, să presupună și chiar să afirme că micuții pe care îi îndrumă în viață și în tainele limbii materne îi sunt inferiori, că nu se ridică la același nivel cu ea?

Uităm însă esențialul: nu-s toți profesorii la fel. Sigur că mereu vor apărea dătători cu bățul în baltă, sigur că mereu se va pune problema, într-un liceu sau în altul, dacă dirigintele știe mai multă carte decât elevii lui, dar generalizarea, și în acest domeniu, ne face să greșim și să tragem linie acolo unde n-ar trebui să fim radicali.

Am cunoscut și eu profesori. Profesoara mea de limbă spaniolă, o doamnă demnă, elegantă, care a știut mereu ce și cum să ne învețe, care, fiindu-mi dirigintă, m-a îndreptat de spate de atâtea ori și mi-a șoptit secrete, uneori din privire doar, despre cum ar trebui să arate viața mea de atunci și de după anii de liceu. În plus, aceeași doamnă profesor de viață era un excepțional dascăl de limbă spaniolă, predându-ne această limbă străină cu o claritate care m-a făcut să nu o uit nici până azi.

Când ne-am cunoscut, eu eram în clasa a treia și habar n-aveam să scriu în spaniolă. Când nu mi-a mai fost profesoară, la finalul liceului, eram olimpică pe țară, după ce, și datorită dumneaei, am reușit să trec de etapa pe București cu nota 10. Mă temeam mereu de accentele grafice. Mi-a spus că n-am de ce să mă tem. Și a avut dreptate.

Am mai avut și alți profesori. Profesorul meu de limbă română din liceu era acel profesor care, înainte să ne întrebe de „Ion” și de „Enigma Otiliei”, ne făcea să râdem, să ne relaxăm, povestindu-ne despre cum și-a găsit dimineața mașina blocată în parcarea din spatele blocului. Apoi ne puncta pentru părerile personale, pentru ideile originale. Nu ne-a pus să învățăm niciun comentariu pe de rost. Nici măcar unul! Și mai toți am luat bacalaureatul cu note mari.

Profesorul meu de informatică era un fost elev al școlii noastre. Era doar cu trei, patru ani mai mare ca noi, sunt sigură că a avut ceva de furcă, pentru a se impune în fața colegilor de generație ceva mai impertinenți, dar pe aceia care erau interesați să învețe materia îi ajuta fără oprire. Îmi aduc aminte că răspundea, pe bătrânul Yahoo Messenger, și la unu dimineața, când aveam întrebări despre vreo problemă pe care trebuia să o rezolvăm pentru a doua zi.

Aș putea continua cu amintirile despre profesorii mei până când și fetița mea, care are azi doar șapte ani, va avea propriile amintiri cu profesori. Mi le aduc aminte, desigur, pe cele două doamne învățătoare pe care le-am avut, la două școli diferite, și care m-au învățat, cu răbdare, să scriu corect azi în limba română.

Mai greșesc și profesorii. Unii. Dar nu sunt toți la fel. Cum nu-s toți elevii la fel. Să nu demonizăm totul, după o eroare singulară! Să mai și credem în oameni! Avem nevoie să credem în cei din jurul nostru. Mai ales în aceia care ar putea, mâine, să ne formeze copii, nepoții, cunoscuții. Profesorii adevărați nu fac parte din altă clasă socială. Profesorii adevărați sunt cu noi, sunt de-ai noștri.

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Dar cu târgurile ce aveţi?

Ultima şansă

Altă iarnă, aceleași probleme

N-avem cu cine!