Celui care pleacă

Ne pierdem, din când în când, prin amănunte, ne rătăcim, ducând cărarea pe care mergem pe altă parte decât ar duce, de obicei, marele drum. Se face târziu în ceasurile care nu se mai pot seta corect, tocmai pentru că ochii noştri nu mai ştiu să socotească bine. Credem că avem ordinea de zi stabilită corect, înaintăm, înaintăm, dar nu mai privim nici în stânga, nici în dreapta. Oboseală, oboseală serioasă în articulaţiile nostre. În culoarea din iris.

Până vine o veste suficient de greoaie, suficient de dureroasă, cât sță ne poată opri din loc. Vestea. George Nicolescu, marele artist care a sfidat un handicap care pe alţii i-ar fi redus la anonimat, George Nicolescu, acela care ne-a cântat cu atâta forţă despre Eternitate, a plecat tocmai acolo, înspre eternitatea care nu se mai termină niciodată.

L-am văzut ultima dată pe 11 martie, anul acesta, după ce un telefon al lui Andrei Păunescu mă îndemna să merg să-l vizitez pe George, în spitalul în care era internat de ceva vreme. Suferea fără ca oamenii să ştie. Nu cred că ar fi vrut ca prea mulţi dintre cei care ţineau cu adevărat la el să afle cât de greu îi era să rămână al acestei lumi, să aparţină în continuare acestui pământ de care, prin artă, prin talent, prin îndârjire, s-a legat de la începutul vieţii.

Era perfect conştient când l-am văzut, deși vorbea greu. Știa cine sunt, deşi ochii săi, ca totdeauna, nu reușeau să desluşească realităţile. El era un om care, de fapt, în fapt, totdeauna a văzut perfect, deşi îl bântuia un întuneric apăsător şi nemilos. George Nicolescu chiar vedea oamenii. Şi îi iubea pe toţi, în egală măsură. Îi apăra, fără să ţină cont de context. Şi râdea mult. Mi-l amintesc, privind în urmă, râzând, de dincolo de ochelarii negri care îi protejau orice posibilă tristeţe.

La 74 de ani, abia împliniţi pe 12 martie, „cântărețul orb”, cum îl caracterizează sec atâți așa-ziși jurnaliști, care nu au dat pe la școala de la care se învață respectul, se întoarce la Ploiești, pentru totdeauna. Și, după ce a trăit o viață fără să vadă, acum învață să trăiască o eternitate, fără să mai poată spune ceva, fără să ne mai poată cânta, fără să mai compună și să mai sune prieteni de sărbători, pentru un gând luminos. Niciodată nu uita să sune, să spună, să își confirme dragostea și prețuirea.

La ora despărțirii, ce mai e de spus? Ascultați-l pe George Nicolescu! „Celei care pleacă”, „Eu fără tine”, „Ordinea de zi”, „Eternitate”, „Imnul înecaților din Atlantida” și atâtea alte capodopere care nu vor dispărea niciodată.

Dumnezeu sigur îl va ocroti, în Rai, pe George! Și-l va pune să cânte, în marea tăcere, atât de tare, atât de des, atât de liber, încât, din când în când, în primăverile de început de veac, atunci când vom ști să privim spre Cerul în care s-a ascuns, atunci când vom vrea să redevenim buni, îl vom putea auzi, îl vom putea înțelege. Triste zile, triste socoteli. Nu ne rămâne decât să trăim cu frică, cu frica veștilor proaste, și să sperăm că regula celor trei, despre care am mai scris, nu se va respecta și în lumea artistică. Apără-i, Doamne!

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”