Revine moda cenzurii?

Am auzit, recent, că Ministrul Culturii din România, în urma unor articole care au apărut pe la diverse surse de informare, a decis interzicerea a două filme rusești, care urmau să fie difuzate în niște cinematografe de stat, aflate în subordinea ministerului pe care îl conduce, deoarece, declară ministrul „este inacceptabil ca astfel de producții cinematografice, vădit propagandistice, finanțate de statul rus, în contextul războiului declanșat de Rusia în Ucraina, să beneficieze de spații de difuzare în cinematografe publice”.

Urmărind informația, am mai aflat că, pentru închirierea sălilor de cinematograf, Ambasada Rusiei ar fi achitat o taxă, așa cum procedează orice entitate care dorește să închirieze spațiul, pentru proiectarea vreunui documentar sau film. Dar legea nu e aceeași pentru toți, se pare. Cu alte cuvinte, ne alegem clienții, pare a spune instituția care conduce și comandă cultura din România. Nimic greșit într-o selecție riguroasă, însă interzicerea proiecției, după ce niște contracte au fost semnate, cu postări vădit războinice pe Facebook, cu gălăgie pe toate culoarele cunoscute, o fi atitudinea de care România are astăzi nevoie?

Ce urmează?

Doamna ministru, cu eleganța pe care o are atunci când crede că spune ceva prețios, îi va interzice din cinematografele și teatrele românești și pe Cehov, pe Gogol, pe Bulgakov? Sunt ruși, ce mai caută în România care se opune războaielor și nedreptăților? Îi va șterge din memoria contemporanilor pe poeții născuți în aceeași țară care au aruncat înspre oameni nu cu bombe, ci cu picături din propriile inimi, prin versuri pe care nu le putem uita? „În larma lumii ne-ntâlnirăm,/O zi ca orice altă zi,/Fără de bucurii iubirăm,/Fără tristeți ne-om despărți”, spunea rusul Mihail Lermontov, născut pe la 1814, așadar – prea puțin probabil contemporan cu ideile conducătorilor ruși de azi, care mitraliază parte din lume și amenință cealaltă parte a ei.

Ce va face ministerul culturii din România, în 2024? Ne va spune să uităm că a existat poetul Serghei Esenin, care spunea „ (…) În dorinți încep zgârcit să fiu,/Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață?/Parcă pe un cal trandafiriu/Vesel galopai spre dimineață.//Toți suntem vremelnici pentru veci/Rar ning fragii frunzele deșarte…/Binecuvântat să fie, deci,/Că trăiesc și că mă duc spre moarte.//” Să nu mai simțim ca Esenin? Să nu mai plângem, odată cu el? Doar e rus și trebuie șters din memorie!

Sau poate vor schimba numele de străzi din București sau din alte orașe care onorează marii compozitori ruși! Și îi vor interzice, desigur, în sălile de spectacol, în marile întâmplări puse la cale de operă sau de teatre simfonice. Fără Ceaikovski, fără Rahmaninov! Să mai uităm și de actorii ruși, mai ales de cei care încă trăiesc. Să nu mai apară în niciun film pe care, din regretabile erori, l-ar putea viziona ministrul culturii din România de azi! Ar putea ascunde vreo propagandă, vreun plan malefic al celor care aruncă bombe, în fiecare clipă.

Nici pictorii ruși n-ar mai trebui promovați, înțeleși, căutați. Uitați de Marc Chagall, așa cum și eu voi încerca să uit cum am văzut numele său, nu demult, pe bannere generoase, pe străzile unei mari capitale europene (nu București!), pentru promovarea unei expoziții de mare clasă, la un muzeu de artă cum noi, din păcate, n-am ști să administrăm niciodată.

Cultura română are clienți și își alege clienții, așadar. Și, indiferent dacă e vorba de PUȚINă sau multă eficiență în deciziile luate, în cazul de față cele două filme rusești nu pot fi redate pe ecranele de stat al cinematografelor din București. Ce gândire scurtă au unii! Ce aproape le e războiul de creier! Face „poc” în fiecare clipită…

Citește și:

Dinu Săraru ne vede

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel