Ochiul de dinozaur

În cafeneaua din care vă scriu, doi părinți care, probabil, tocmai și-au lăsat copilul la autocar, ca să plece în vreo excursie cu clasa, își zâmbesc, cu complicitate, după apelul primit de la învățătoare, care spunea, pe ton serios, că micuțul lor este extrem de afectat pentru că și-a pierdut ochiul de dinozaur pe drum. Era din plastilină, asigură tatăl, alegând cuvinte potrivite. Spuneți-i că îl facem la loc, facem alt ochi de dinozaur. Și va ieși chiar mai frumos, continuă el, amestecând doar cu gândul zahărul în cafeaua proaspăt râșnită. Da, da, sigur, sigur îl putem face la loc, zice în încheiere, închizând apoi telefonul și zâmbind și mai larg, către cea care a dat viață copilului și care, la rându-i, trimitea în orizonturi cel mai frumos dintre zâmbetele pe care le deține.

Mă pregăteam să încep articolul, să îmi ascult gândul când au început să dezbată problema serioasă a ochiului de dinozaur. Aș fi scris despre Simona Halep care, proaspăt revenită în viața oficială de sportiv, are dificultăți în a reveni de-a dreptul în turnee care să îi și aducă o ascensiune în ierarhia mondială.

A renunțat să joace la un turneu mic din Portugalia, de la Oeiras, acum s-a retras și de la Openul de la Madrid, renunțând la parte din ambiția pe care altădată o credeam de neclintit, pentru o întoarcere de lungă durată, care să nu se soldeze cu accidentări grave.

A devenit Halep o sportivă prudentă? Probabil că da, că i-a fost de ajuns tot ce a pătimit, probabil că semnalele corpului ei sunt singurele pe care le mai ia în considerare orbește. În rest, totul trebuie cântărit, verificat atent, încercat și apoi, înainte de aprobarea finală, din nou luat la ochi. Nu-i ca-n povestea cu ochiul de dinozaur, care poate fi refăcut, din mâinile unui tată bun, cu plastilină și răbdare, oricând.

Înainte să aud discuția telefonică a vecinilor mei de cafenea, mă mai gândeam că aș mai putea scrie și de valul de scumpiri care e anunțat sau presupus acum, înainte de sărbătorile de Paște, când mai toți românii se vor vedea obligați să accepte noile prețuri și să scoată din buzunar mult mai mult decât ar merita produsele respective, doar pentru a visa și a spera că ating o normalitate oarecare.

Cu peste 10% se pare că vor crește prețurile la alimente necesare mesei tradiționale de Paște, scumpiri care, avertizează specialiștii, desigur că vor fi ascunse pe sub reduceri spectaculoase la o parte din produse.

Reduceri aproape inexistente, ținând cont de întregul sistem economic al țării și al cetățenilor ei. Așadar, ne așteaptă vremuri grele. În timp ce traversăm tot vremuri grele. Nu-i ca la ochiul de dinozaur, aici nu se poate rezolva nimic din trei mișcări din degete și din mângâierea părinților.

Aș mai fi scris azi și despre iarna care s-a întors. Dar aș fi căzut în contradicție cu mine însămi, după ce acum mai puțin de o lună am scris despre vara care vine în aprilie. E frig afară, sunt zgribuliți copiii care pleacă în excursii, ne plouă în stațiile de autobuz și pe trotuarele care devin săli de așteptare.

N-avem azi vești bune. Sau n-aveam. Până am aflat că băiețelul care și-a pierdut ochiul de dinozaur nu mai plânge. Și așteaptă să vină acasă și să repare ce s-a stricat. Dar noi? Noi când punem mâna pe plastilină și când ne apucăm să reconstruim toți ochii de dinozaur pe care i-am pierdut? Toți ochii de dinozaur după care am plâns? Când?

Citește și:

Dinu Săraru ne vede

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel