În sfârșit, jucăm!

De ani și ani, pentru noi, Campionatele Europene și Campionatele Mondiale de fotbal au fost doar un bun motiv de a ne uita la televizor, pentru a mai arunca departe, în memorie, zilele oricum prea lungi și prea grele. Semințele cu sare, berea rece și admirație pentru echipele care chiar sunt suficient de puternice pentru a ajunge la turnee finale. Ținem cu Spania, cu Portugalia, cu Italia, cu oricare dintre mai marii care inventează, parcă, scheme noi de joc la fiecare meci. Cu noi uităm să ținem, la cât de rar ne vedem în linia întâi.

Dar… surpriză! Anul acesta și jucăm! România, calificată în grupele Campionatului European, are, în numai câteva ore, primul meci împotriva Ucrainei. Scriu pe fugă aceste rânduri, nu cumva să vină peste mine meciul efectiv și vreun rezultat care să ne dezamăgească. Ne e teamă de eșec, de înfrângeri dureroase, mai ales acum, când de ani și ani, echipa noastră națională nu a mai avut șansa vreunui rezultat luminos.

De ce, oare, nu mai suntem în stare să facem performanță? De ce arată atât de bine echipa națională a Germaniei, a Angliei, iar noi nu suntem siguri dacă nu cumva ne tremură gleznele prea tare când facem primii pași afară din autocar? De ce nu mai respectă nimeni jucătorii veniți din România, așa-zișii noștri campioni? Dacă l-am asculta, de exemplu, pe Gheorghe Hagi, în conferințele de presă în care unii se amuză că ar fi prea nervos pentru a fi luat în seamă, am înțelege. Sau măcar ne-am apropia de un răspuns ceva mai consistent.

Până atunci, ridicăm din umeri și ne bucurăm de calificare ca de o performanță incredibilă. Și chiar e o performanță, după ce, așa cum spuneam adineauri, ani la rând ne-am uitat la alții cum se bucură de marea scenă. Nu mai avem mentalitate de învingători, nu mai credem nici noi că se poate întâmpla ceva bun cu sportivii noștri, cu țara noastră.

Nu mai avem lideri după care generația de azi să se ghideze, de care să asculte în vestiar sau în clipe de cumpănă din timpul meciurilor, nu mai sunt voci puternice, destul de credibile, alături de care marele strigăt al unei naționale (de fotbal, de handbal și tot așa) să se facă auzit.

Să ne plângem de milă? Inutil! Să încercăm să schimbăm ceva? Posibil să nu fie la fel de inutil. Pentru că, mai ales în sport, mai ales în performanță, mentalitatea se poate schimba într-o clipită. De la un gol marcat în secunda în care nimeni nu mai credea în rezultate mari poate să pornească revoluția de care e nevoie în această perioadă confuză și mocirloasă. Doamne, ajută ca la meciul de azi cu Ucraina să nu ni se spulbere și fărâma de demnitate care ne-a mai rămas!

Nu-i târziu să arătăm că din România vin și Gică Hagi și Nadia Comăneci și alți mari sportivi pe care întreaga lume îi cunoaște și îi aplaudă, la orice apariție publică. Tot România suntem! Și n-avem răbdare să construim planuri mărețe și n-avem răbdare cu antrenorii și cu jucătorii, să se cunoască și să tocmească strategia de joc corectă. Dar de talent sigur nu ducem lipsă!

Hai, România!

Citește și:

Jumătăţi de măsură

Fără viză în Turcia

Țară fără tineri, țară fără țară

Ştiri vechi

O secundă cu Florin Piersic