Nicolae Dabija

Pe 15 iulie, acum două zile, ar fi fost ziua lui Nicolae Dabija. Dar cine e Nicolae Dabija, ar putea întreba un copil care nu a apucat să meargă la școli libere, care îi aduc pe frații noștri basarabeni aproape de noi. Cine e Nicolae Dabija, ar putea spune vreun om mare care n-a avut suficient contact cu marea literatură, care a rămas în urmă cu o Temă pentru acasă pe care n-are cum, nimeni, vreodată să o egaleze.

Eu l-am cunoscut și l-am iubit pe scriitorul Nicolae Dabija. Am crescut într-o casă în care Grigore Vieru, profesorul atâtora de viață și de moralitate, aducea alături de dumnealui pe tineri din Basarabia care să își lumineze mintea și opera prin contactul cu adevărul de la București. Nicolae Dabija a fost unul dintre acești tineri pe care și Grigore Vieru și Adrian Păunescu l-au iubit și l-au respectat, încă din tinerețe.

Iar eu am învățat să mă mișc prin viață, după ce în 2010 am rămas singură în toate, inclusiv în literatură, avându-l aproape pe nenea Dabija – cum îi zicea Alexandra mea când avea vreo doi ani –. Colabora săptămânal la revista pe care am preluat-o de la tata, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, dar nu era doar asta.

Răspundea la telefon ori de câte ori aveam vreo grijă de dat mai departe sau vreo problemă fără soluție de descâlcit. Venea la Festivalul Internațional Adrian Păunescu, pe care am ajuns să-l duc anul acesta la ediția a X-a (între 19 și 20 iulie, la Craiova), făcea parte din juriul Concursului de Poezie, pe care încercam să îl organizez cât mai curat și corect posibil.

Citea vreo șapte sute de poezii în fiecare an, fără să primească vreo remunerație pentru asta, nota cu noblețe și cât mai multă dreptate concurenții, îmi trimitea tabelul și apoi venea la Craiova, ca să decidem la ședința de dinainte de Festivitate, împreună cu toți ceilalți din juriu, cine ce premiu a luat, citind poezii și aruncând în aer păreri. Sosea de pe drum lung, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Și la timp.

Nicolae Dabija a trăit la timp, dar s-a stins într-un 2021 de coșmar, în care o pandemie a oprit lumea în loc și a furat inimi care mai aveau, cu siguranță, energie să trăiască. A lăsat o familie mare în urmă care, în frunte cu fiica atât de dedicată Doinița, încearcă să ducă mai departe același crez. Și o operă pe care cei mici ai noștri ar trebui să o găsească mâine în librării.

Mi-e dor de Nicolae Dabija. Mi-e dor de apelul scurt la care totdeauna răspundea. Mi-e dor de privirea blândă care mă ierta de orice stângăcie. Mi-e dor de întâlnirile la care totdeauna ajungea. De vocea lui înțeleaptă, promițându-mi că va fi bine, de bun-rămasul cu care am rămas amândoi datori. Scriem, scriem, poate ajunge și în Cer tot zbuciumul nostru și, poate, dacă avem noroc și drept destul, se și coboară vreun răspuns care să ne facă să găsim drumul drept. Unde o mai fi drumul acela drept? Unde?

Citește și:

”Chiriași la noi în țară”

15 kilometri

Tramvaiul din Strasbourg

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?

Reflex de civilizație