Anotimpul rece aducea provocări majore pentru români în perioada comunistă. De la viscolul care a paralizat țara în 1954 până la lipsurile acute de alimente, lemne de foc și medicamente, iernile au rămas în memoria colectivă ca simboluri ale greutăților cotidiene. Documentele de arhivă și mărturiile oamenilor scot la iveală o realitate departe de imaginile idilice ale satelor acoperite de zăpadă și copiii care ieșeau la săniuș pe ulițele satelor.
Una dintre cele mai severe ierni din istoria României a fost cea din 1954, când un ciclon mediteraneean a adus zăpezi abundente și viscol cu rafale de vânt ce au atins viteze de peste 130 km/h. Între 30 ianuarie și 4 februarie 1954, sudul țării, inclusiv Bucureștiul, a fost paralizat de nămeți de peste cinci metri înălțime.
„Europa cunoaște cea mai grea iarnă din ultimii șapte ani. Circulația trenurilor a fost oprită, iar sute de localități au rămas izolate”, relata revista Apărarea Patriei în februarie 1954. Mii de români au fost mobilizați de autorități pentru a deszăpezi drumurile și căile ferate.
„Din cauza viscolului puternic care bântuie în mai multe ţări din Europa şi a cuprins cea mai mare parte a regiunilor ţării noastre s-au creat dificultăţi în ceea ce priveşte circulaţia trenurilor, cât şi a mijloacelor de transport. Toţi cetăţenii capabili de muncă sunt datori de a lua parte la lucrările de deszăpezire şi de asigurare a aprovizionării populaţiei.
Pentru aprovizionarea cu lemne de foc a populaţiei se va intensifica transportul lemnelor, utilizându-se la maximum toate mijloacele de tracţiune locale. La Bucureşti s-au luat măsuri pentru desfacerea pâinii, direct de la fabricile de pîine şi brutării, la întreprinderi şi la instituţiile mari”, informa Consiliul de Miniștri al României, în februarie 1954.
Iarna din 1954 a agravat lipsurile deja resimțite de populație. Scrisorile trimise către postul de radio Europa Liberă scot încă o dată la iveală dramele trăite de români.
„Lumea arde gardurile (cine le mai are). Iar pe deasupra mai bântuie şi gripa pe care nu o putem combate nici cu aspirină. Nu ştim cum vom ieşi din iarna sta care a venit târziu şi o să ţină mult. Dar noi, aici, tot ne mai încropim zilele. Cei care o duc rău de tot sunt cei de la sate. Nu au de niciunele.
Mama îmi scrie că nu a mai aprins lampa în casă de astă toamnă. Nu are gaz şi nici sticlă de lampă. Vaca era bolnavă şi a dat-o la tăiere. Ce a luat pe ea abia a putut să-şi cumpere un purcel de îngrăşat”, relata un bărbat din Craiova, într-o scrisoare trimisă în 1954 postului de radio Europa Liberă (RFE).”, scria un locuitor din Craiova în 1954, potrivit Adevărul.
Lemnele de foc erau distribuite pe baza unor cartele, fiecare familie primind aproximativ 1.800 de kilograme pentru o iarnă și doar 2 litri de motorină pe lună. Chiar și într-o perioadă de criză severă, vânzarea de lemne pe piața neagră a fost strict interzisă, iar țăranii care încălcau regulile riscau să fie arestați.
„Cooperativele nu vând marfa decât celor care aduc în schimb produse. Ca să obţină sare, gaz ori chibrite gospodarul trebuie să dea ouă, lapte, păsări, lână, cereale pe un preţ de nimic. În schimb mărfurile de la cooperative sunt nemaipomenit de scumpe”, arăta un localnic din Craiova în scrisoarea către Europa Liberă.
Condițiile extreme au adâncit foametea și au permis răspândirea epidemiilor. Recoltele din 1954 au fost mult sub așteptări, iar ziarul Scânteia recunoștea că producția de grâu, orz și ovăz a fost de doar 500 kg la hectar. Oamenii nu mai aveau acces la produse de bază, iar cooperativele vândeau sarea, gazul și chibriturile doar în schimbul unor produse precum ouă, lapte sau cereale.
Epidemiile de gripă și pneumonie au afectat populația slăbită de foamete și frig. Din cauza lipsei de medicamente, românii erau nevoiți să recurgă la tratamente improvizate.
„Singurele doftorii contra gripei sunt cele americane, care se găsesc cu greu la bursa neagră și costă enorm”, relata o femeie din București.
În regiunile izolate, satele erau atacate de haite de lupi care coborau din păduri în căutare de hrană. Lipsa armelor de apărare a țăranilor a permis animalelor să provoace pagube în rândul vitelor, iar autoritățile au fost criticate pentru incapacitatea de a gestiona problema.
„Satele de la poalele munţilor sunt terorizate de hate de lupi care apar chiar şi în timpul zilei, făcând mari pagube la vite, întrucât ţăranii nu au arme de apărare. Numeroase persoane au murit îngheţate. În regiunile păduroase, ţărani, înfrângând ordinele sfaturilor populare şi ale miliţiei, au intrat în păduri şi au tăiat lemne pentru nevoile casei. Unii ţărani au fost arestaţi şi daţi în judecată”, informa o notă informativă de la RFE, în 1956.