Revoluția lui Adi de la doi

În decembrie 1989, blocul nostru și-a dat din plin tributul lui de sânge. Adi de la etajul doi s-a dus în centru să vadă Revoluția și a murit împușcat. Azi șade pe aleea eroilor, străjuit de clădirile impozante ale Poștei, Teatrului municipal și Prefecturii din Brașov.

Adi de la doi a murit ca un prost. Dacă ar fi stat ca ceilalți acasă azi ar fi avut 31 de ani și ar fi fost… Ce ar fi fost? Ce s-ar fi ales de el? Adi – nebunul vesel, bătăușul simpatic, portarul-atacant al echipei noastre de fotbal și rișcar redutabil. Ar fi plecat pe vas, ca Cipanu de la patru? Ar fi emigrat în Canada, ca Măgduța de la parter, sau naiba știe unde în America de Sud, ca Cioară de la cinci? Ar fi filmat nunți în Florida, precum Cristi de la zece? S-ar fi mutat la dracu-n praznic, dincolo de linia ferată, în cartierul Tractorul, ca Sică de la scara C? Sau ar fi ajuns instructor auto, ca Ciobi de la unu, care, de bună seamă mai patriot decât noi, a rămas acasă? Ar fi rezistat el în lumea asta sau și-ar fi luat câmpii, aruncându-se-n gol de pe marginea balconului, ca Florinel de la opt?

Dacă ar fi trăit, Adi n-ar fi citit ce a scris azi despre el Florin de la patru. Lucrurile astea nu l-ar fi interesat. Presa, politica, alegerile l-ar fi lăsat rece. Nu și-ar fi exercitat niciodată dreptul fundamental, pentru că a învățat din primele zile de școală, când îl scoteau la careu pentru indisciplină, că nimeni n-o să facă nimic pentru el. Și-atunci, de ce să se deranjeze să le dea votul? Nu l-ai fi prins azi pe la vreun simpozion despre Revoluție. Ar fi rămas cu gura căscată auzindu-l pe Ion Iliescu spunând că Revoluția „a produs schimbări structurale, fundamentale, care au dat o nouă fizionomie societății românești” și apoi ar fi șters-o, cum făcea pe vremuri când tovarășa începea la fel ședința cu pionierii. Căci îl făcuseră și pe el pionier, că așa trebuia, dar în seria a doua. Dacă Adi ar mai fi trăit, nu s-ar fi opintit să înțeleagă nici măcar idealul pentru care au spus ei că și-a dat viața. Condamnarea comunismului i s-ar fi părut o chestiune neimportantă, în fond îl condamnaserăm noi destul în fața blocului, când spuneam bancuri cu Ceașcă și cu Leana sau când îi pictam mustață lu” Toa”șu în manualul de română. N-ar fi avut nevoie de Institutul Revoluției Române, nici de Raportul Tismăneanu, nici de conducători și politicieni și, tare mi-e, că nici măcar de România. Nu l-ar fi interesat, pentru că asta nu era lumea lui, era lumea lor și lumea lor n-avea nicio legătură cu blocul nostru.

Adevărul de la Revoluție. Este o sintagmă golită de orice conținut, pe care o tot auzim în gura acelorași fruntași politici pe care Istoria i-a ales în zilele lui 21-22, acum 18 ani. Să-i lăsăm pe revoluționarii cu certificat și cu privilegii cu Adevărul lor. Ce mai pot spune în plus Ion Iliescu, Claudiu Iordache, Petre Roman sau Cazimir Ionescu?! Nu e de mirare că simpozionul ținut ieri de Institutul Revoluției Române n-a reușit, nici de această dată, să-i strângă pe participanți în jurul aceluiași mare și fără de tăgadă Adevăr.

Vă invit, în schimb, să ne povestim mai jos adevărurile noastre, micile adevăruri despre Revoluție. Să retrăim o istorie mică, la firul ierbii, despre ultimele zile din comunism. În fond, pe Adi nu cred că l-ar fi interesat neapărat cine-a tras în noi, Armata sau Securitatea, ci cum naiba s-a rătăcit glonțul ăla taman în plămânul lui?!