Polivalentul MRU și partidul-crampon

Pedeliștii trag în toate părțile de Mihai Răzvan Ungureanu, de parcă ar fi de gumilastic. Întind de el între palatele Victoria, Cotroceni și Modrogan, lăsându-l, pentru orice eventualitate, cu un membru în curtea PNL din Aviatorilor și se așteaptă ca, atunci când îi vor da drumul, să revină la forma inițială, ca o jucărie de cauciuc. Doar PNȚCD, când îi fugea pragul electoral de sub picioare, și-a mai pus toate speranțele și proiectele într-un singur om – Mugur Isărescu -, dar țărăniștii au produs, totuși, mai puține scenarii decât PD-L. Partidul de guvernământ pare să creadă că MRU este soluția miraculoasă la problemele sale. El îl reformează, devenind liderul unei generații politice noi, morale și intelectuale. El îi schimbă imaginea, transformându-l din derbedeu în premiant. El poate șubrezi Opoziția, smulgând o parte din PNL. El îi crește, peste noapte, șansele de a forma guvernul, după alegeri. El îi asigură victoria la prezidențiale. El, prin simpla sa prezență la o lansare de candidați, poate opri dezertările parlamentarilor pedeliști, solidarizând ce-a mai rămas din majoritate. Tot ce n-a fost PD-L în stare să realizeze și tot ce a pierdut în opt ani, de când este vioara întâi în politică face și recuperează Mihai Răzvan Ungureanu în nouă luni, având-i alături pe liderii partidului, pe post de moașe.
Insistența cu care PD-L se agață de noul premier – nu există zi, în care vreo ursitoare din conducere să nu-i prezică un destin măreț – dezvăluie un partid debusolat și epuizat, incapabil să mai caute resurse în interior. Emil Boc este un președinte de partid absent, la fel ca atunci când era prim-ministru, iar lipsa lui de inițiativă și de autoritate nu pot fi altfel decât descurajante pentru ceilalți. Sub conducerea sa, PD-L a pierdut un număr record de parlamentari în preajma unei moțiuni de cenzură – cinci într-o săptămână -, periclitând soarta guvernului, instalat în urmă cu nici trei luni, în timp ce aleșii locali migrează, zilnic, către USL. Graba cu care, în teritoriu, sunt lansate bărcile de salvare arată că organizațiile nu mai au încredere în conducerea centrală și nici răbdare să mai aștepte un miracol. Realiștii nu se cramponează de un star politic în ascensiune, care, oricâtă lumină ar emana, nu poate orbi complet electoratul, încât să ia de tânăr și curat un partid bătrân, cu năravuri grele. Mai ales că personajul cu pricina ezită să răspundă curții stăruitoare, făcute de liderii partidului. De fapt, acesta susține că este încă membru al PNL – din care n-a demisionat, ci s-a autosuspendat – și-ar vrea să fie invitat la ședința biroului politic al liberalilor. O situație bizară și ilară, în care MRU este, în același timp, și în Opoziție și la Putere, dar se prezintă drept independent, flirtând cu PD-L și, totodată, cu ideea unei formațiuni politice proprii, atrăgătoare de electorat urban și educat.

Lui Mihai Răzvan Ungureanu pare să-i placă însă ambiguitatea politică și să exerseze o mulțime de combinații. Pe cât de clar și ferm se manifestă în exercițiul guvernării, unde cere, demite și amenință, pe atât de maleabil se dovedește în raport cu intențiile PD-L: se lasă complimentat și pus în toate scenariile și strategiile partidului, fără a schița cel mai mic gest de clarificare. Îi încurcă, astfel, nu doar pe pedeliștii care îl văd ca pe un salvator, ci și pe cetățenii care, crezând că este dintr-un alt aluat, l-au urcat de nicăieri, pe primul loc în sondaje. Iar aceștia din urmă au dreptul să afle, cât mai repede, din ce e făcut.