JO 2012. Bianca Perie, reprezentanta României la aruncarea ciocanului: Îmi văd părinții o dată pe an, dar sunt cei mai mari susținători ai mei

Atleta Bianca Perie, care va reprezenta România la JO de la Londra la proba de aruncarea ciocanului, a declarat într-un interviu acordat agenției MEDIAFAX că din cauza programului își vede părinții rar, o dată pe an, dar aceștia sunt cei mai aprigi susținători ai ei.

Redăm integral interviul acordat agenției MEDIAFAX de atleta Bianca Perie:

Reporter: – Speri să dai 75 de metri la Londra să prinzi podiumul. Așa ai declarat. Îl prinzi?
Bianca Perie: – Așa e, am spus că vreau să dau 75 de metri la Olimpiadă. Îmi doresc asta. Eu mă antrenez pentru asta și îmi doresc tot ce e mai bun pentru mine. Acum să vedem, cum va vrea Dumnezeu. Sper să vin în primii opt, așa cum mi-am propus. Am și ceva șanse la podium, cam 30 la sută. Mie îmi place să fiu realistă, nu îmi place să bat câmpii. Dar sunt optimistă, eu în concurs sunt destul de bătăioasă. O să dau tot ce pot.

R: – Până acum cea mai bună performanță e de 73.52. La antrenamente cât arunci?
B.P.: – Așa e, e cea mai bună aruncare a mea. Dar eu niciodată nu am aruncat mai bine la antrenamente decât la concursuri. Tot timpul mi-am făcut recordurile personale în concursuri. Mă motivez mai bine în concursuri și asta e cel mai important. La fiecare concurs dau cel puțin doi metri în plus față de antrenamente. Nu știu de ce. Sunt multe cărora li se întâmplă invers, aruncă mai mult la antrenamente și asta nu e bine. Se taie la concursuri.

R: – Ești la a doua participare la Olimpiadă. Mai sunt emoții?
B.P.: – Sunt emoții la fiecare concurs, vă dați seama, dar e vorba de emoții constructive. Înaintea fiecărui concurs îl visez.

R: – Care sunt cele mai puternice adversare? Ți-e teamă de vreuna?
B.P.: – Nu mi-e teamă de niciuna, deși am adversare puternice, cum ar fi nemțoaica Betty Heidler sau Tatiana Lisenko din Rusia. Sunt destule, dar sunt și mult mai mari ca mine. Eu am tot viitorul în față. Nu sunt atât de coaptă, mai am de muncit.

R.: – Cum ai ajuns să practici aruncarea ciocanului? E un sport de fete?
B.P.: – E un sport destul de bărbătesc, așa e, dar nici eu nu sunt foarte sensibilă. Eu îl practic din 2001. Am început în 2000 cu atletismul și m-am specializat pe aruncarea ciocanului. Am făcut și disc, am făcut și bilă, dar cel mai mult mi-a plăcut aruncarea ciocanului. A fost o probă așa mai nebunească.

R.:- Ce îți aduci aminte din copilărie? Povestește-mi ceva despre copilăria ta.
B.P.: – Am o soră și mă bucur foarte mult că nu sunt singură la părinți. Ea e cu mine în cantonament, practicăm același sport. Ne ținem de urât. Și despre copilărie nu prea am ce să vă spun. Eu nu prea am avut copilărie, mai mult cu antrenamentele, în cantonamente de la 10 ani.

R.: – Ce răspundeai când erai întrebată ce o să te faci?
B.P. – Aaa, doctoriță voiam să mă fac (râde). Îmi plăcea să fac injecții la păpuși, visam să ajung medic. Dar cred că fiecare copil trece printr-o nebunie din asta.

R.: – Cât te pregătești pe zi?
B.P.: – Păi fac două antrenamente pe zi, de câte două ore. Plus sala. Am tot felul de exerciții. În cantonament stau cam 10 luni pe an.

R.: – Unde vrei să ajungi în sport? Cât de sus?
B.P.: – Eu îmi doresc maxim în sport, să ajung campioană olimpică. Cred că asta își dorește fiecare. Nu se poate acum, anul acesta la Londra, am doar 22 de ani, sunt micuță, dar sper să dau 75 de metri și să prind podiumul. Mă gândesc însă la 2016, atunci voi fi mai matură, mă mai antrenez, cred că va fi mai bine.

R.: – Care e cea mai frumoasa amintire legată de sport?
B.P.: – Cred că au fost cele patru medalii de aur pe care le-am câștigat la juniori și trei europene. Au fost cele mai frumoase clipe ale mele, când am urcat pe podium și mi s-a cântat imnul României.

R.: – De ce sport și nu ai ales altceva?
B.P.: – Tatăl meu a făcut box, nu de mare performanță și de mică eram foarte energică, nu stăteam o clipă. Atunci păriinții m-au îndrumat către sport.

R.: – Ce faci în timpul liber? Spune-mi ceva despre viața de dincolo de antrenamente.
B.P.: – Stau și mă odihnesc, stau toată ziua în pat. Chiar domnul profesor îmi spune că ar mai trebui să mai ies și eu, să nu mai stau toată ziua. Dar sunt destul de obosită după antrenamente ca să mai pot ieși pe undeva.

R.: – Cine e cea mai importantă persoană din viața ta?
B.P.: – Cea mai importantă? Cele mai importante pot spune, pentru că sunt mai multe. Păi sora mea, părinții mei și prietenul meu, dacă tot m-ați tras de limbă (zâmbește stingherită).

R.: – La cât timp îl vezi?
B.P.: – Vine pe la mine la 3 săptămâni sau o lună. Eu nu pot ajunge acasă sub nicio formă. Se mai supără uneori, dar mă susține și el și e alături de mine.

R.: – Și părinții, la cât timp îi vezi?
B.P.: – O dată pe an din păcate. Doar în noiembrie și decembrie. Ne vedem foarte rar. Îmi e dor de ei, e destul de greu, dar asta e, trebuie să facem și sacrificii pentru a ne atinge scopul. Important e că sunt alături de mine și mă susțin prin telefon. Vor fi cei mai mari susținători ai mei la Londra.

R.: – Ce film ai văzut ultima oară?
B.P: – Ultimul pe care l-am văzut a fost Avatar.

R.:- Dar a fost acum mai bine de doi ani.
B.P.: – Da, nu prea ies la film, v-am spus, mă axez pe antrenamente.

R.- Cât crezi că vei practica sport de mare performanță?
B.P.: – Eu sper să mai fac sport cel puțin zece ani de acum înainte. Sper să fiu sănătoasă ca să pot să mă antrenez cum trebuie.

R.: – Unde te vezi peste 10 ani? Ce crezi că vei face?
B.P.: – Păi cred că voi deveni antrenoare, nu știu, voi vedea pe parcurs. Eu sunt de părere că în viață degeaba îți faci planuri. Ce ți-e scris în frunte ți-e pus.

R.: – Ai vreun regret legat de cariera ta?
B.P.: – Nu am un regret. Poate doar că a trecut prea repede tot. Și copilăria și școala, nu prea am avut timp de aspectele astea.

R.: – Crezi că un sportiv în străinătate are alte avantaje în comparație cu cei români?
B.P.: – Da, au avantaje, au condiții mai bune decât noi. Aș face multe dacă aș putea. Aș ajuta mai mult sportivii, i-aș sprijini mult mai mult decât se face acum. Mai ales cei care merg la Olimpiadă.

R.: – Ai pleca în străinătate?
B.P.: – Singură în niciun caz. Ca să activez acolo însă e cam târziu. Dacă mi s-ar fi ivit ocazia mai devreme poate aș fi încercat, dar acum e târziu. Eu fac totul pentru țara noastră, sunt patrioată. Când urci pe podium sunt momente de nedescris, pe care nu le ai des.

R.: – Pentru asta faci sport?
B.P.: – Nu doar pentru asta, fac pentru mine, ca organism, pentru că îmi place și nu în ultimul rând sper să ridic România cât mai sus.