Alex. Ştefănescu

I-am admirat, când eram copil, semnătura. Punctul niciodată uitat de după Alex. Mă întrebam dacă nu cumva îl cheamă Alexandru şi aş fi vrut o explicaţie pentru a înţelege de ce nu se semnează cu tot numele. Nici acum nu ştiu exact ce scrie în buletinul său. Nici acum…

Mai târziu, am început să citesc şi ce scria dincolo de semnătură. Să înţeleg că în casa noastră, în familia noastră, exista un mare, poate cel mai mare, critic literar al României. Relaţia lui Alex. Ştefănescu cu Adrian Păunescu nu poate fi povestită de mine, aici. În primul rând, pentru că nici eu nu o cunosc aşa de bine. Ei au fost ca fraţii, ei au făcut parte din acelaşi neam, al literaturii şi culturii române, cu mult înainte ca eu să apar pe lume.

Apoi, după 1990, lucrurile s-au mai schimbat, oamenii s-au mai depărtat de tata, aşa cum e, probabil, firesc să se întâmple, într-o societate care nu te lasă totdeauna să fii curajos. În ultimii ani de viaţă ai tatei, Alex. şi Domniţa Ştefănescu au redevenit apropiaţi. Au fost în casa noastră, ne-au invitat la ei acasă, în comuna Berceni, unde îşi construiseră un paradis. Aveau o grădină bogată, cu pomi fructiferi şi flori pe toate laturile, aveau o casă mare, frumoasă, în care puteau primi pe toţi cei dragi.

Întâlnirea din grădina Ştefănescu, din vara lui 2010, parcă, dintre poet şi critic literar a fost, probabil, una dintre cele mai frumoase întâlniri la care am fost martor. Doi oameni trecuţi de 60 de ani, fără orgolii, fără reproşuri, doi vechi prieteni care se regăseau şi aveau forţa să îşi mărturisească reciproc dragostea, nicicând dispărută. După 2010, după ce tata nu a mai fost pe-aici, am rămas aproape de familia Ştefănescu. O iubeau pe mama, pe care o ştiau din tinereţe, mă îndrăgeau şi pe mine, aşa că, de câteva ori, le-am fost oaspeţi.

Îmi amintesc de o duminică, de dinainte ca viaţa să-mi dăruiască familie, copil, o duminică în care am fost la ei acasă. Eram încă înnegurată, îndoliată, speriată că viaţa niciodată nu mi se va ridica de pe creier, că nu voi mai scăpa niciodată de durerea de cap care mă pândea zi de zi, care mă apăsa pe tâmple în orice moment. Cred că era noiembrie, cred că era ziua lui Alex. Am stat în casă, afară bătea vânt de toamnă grea. Pentru două, trei ore, s-a întâmplat un miracol: Alex. Ştefănescu şi Domniţa lui m-au operat pe creier. Cu inteligenţa, cu umorul, cu bunăvoinţa lor. Am râs, am povestit, am văzut lumină la orizont. Am simţit că mi s-a făcut o trepanaţie. Nu mă mai apăsa nimic. Aveam capul, dintr-o dată, uşor. Zburam.

Anii au trecut şi întâlnirile noastre s-au rărit. Ba chiar, dintr-o tristă neînţelgere, Alex. a crezut că m-am supărat pe dumnealui, pentru un text pe care l-a scris despre tata şi pe care eu, cel mai sigur, nu l-am înţeles pe de-a-ntregul. I-am dat mesaj, am încercat să şi sun, i-am transmis prin mama că îl iubesc şi îl respect ca totdeauna. Dar nu ştiu dacă suferinţa cumplită prin care a trecut, în aceşti ultimi ani de viaţă, i-a mai dat răgaz să mă audă.

Nimeni, niciodată, nu mi-a mai făcut „trepanație” pe creier. Nu am mai stat nicicând de vorbă, în liniște, în râsete, în amintiri, cu oameni atât de deștepți, de spirituali, de joviali, de profunzi ca Alex. și Domnița Ștefănescu. Se stinge o eră, se stinge o carte mare de istorie literară. Târziu vom înțelege cine a fost acest om care pleacă dintre noi la final de februarie 2024.

Târziu vom înțelege ce moștenire lasă literaturii române. Și îl vom citi și-i vom pune pe copiii noștri să-l citească. Și vom privi în urmă, spre anii în care trăia, spre grădina lui din Berceni, pe unde un cireș frumos va înflori și se va înălța spre Cerul de unde ochii totdeauna curioși ai lui Alex. Ștefănescu vor ști să ne vadă.

Dumnezeu să-l odihnească!

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?