Alina Șerban, despre miza primului său film documentar: „E foarte ușor să privești un chip fără să-ți dai seama că în spate e o experiență despre care tu habar nu ai. Și la care nu ai avut acces”

Alina Șerban își asumă, în primul său scurtmetraj documentar, un chip pe care să-l privim intrând în povestea sa despre care, până atunci, n-am avut habar. Își asumă responsabilitatea împărtășirii poveștii acestui chip. Este chipul Vanessei, al Alexandrei și al Mariei care ne vorbesc, cu toată frumusețea și seninătatea adolescenței lor, despre experiențe la care noi nu am avut acces. Experiența abandonului. A morții unui părinte. Instituționalizării. A abuzului. Violenței. Nedreptății. Prieteniei. Solidarității. A înțelepciunii și a unei maturizări forțate.

„Într-un film documentar îți poți propune să spui doar ceea ce vezi. Însă prelucrarea documentarului este inevitabil subiectivă. Pentru că din momentul în care pui camera și alegi CUT-urile ești subiectiv. Clar”, spune Alina Șerban într-un interviu pentru GÂNDUL, ea însăși regizoare și actriță de etnie romă, care și-a asumat și a spus povestea propriului său chip.

Alina a scos propria poveste din anonimitatea centrului de plasament și a continuat să o spună. Pe scena Teatrului Național din București, a Teatrului Metropolis, la festivaluri de film, pe scene din Londra, New York, pe marile ecrane de la Cannes sau pe covorul roșu la Berlin.

ACTUALITATE Cât plătești pentru 3 nopți de cazare în Bucovina, de Sărbători. Turiștii sunt întâmpinați cu tradiții cu totul speciale în „Țara Fagilor”

22:20

HOROSCOP Cele patru ZODII care vor încheia anul 2024 cu ghinion. Din fericire, vor trage învățăminte din dificultățile experimentate

22:19

Cu fiecare moment în care a pus camera și a ales CUT-ul ea și-a recreat povestea. Acum, povestea ei este să îi susțină pe ceilalți să își spună povestea. Și să devină astfel regizorii propriei vieți.

Scurtmetrajul ”Despre noi”, în care trei tinere care au crescut în centrele de plasament vorbesc despre experiențele și despre visele lor, este ceva mai mult decât un documentar artistic. În spatele CUT-urilor se află o muncă uriașă de cercetare și de lucru cu copiii instituționalizați. Alina coordonează o serie de ateliere de storytelling la centrele de plasament, unde le oferă copiilor instrumentele și experiența sa în teatru și film, pentru a-i susține să devină creatorii propriei povești.

Iar toate aceste proiecte construiesc un puzzle care, la un moment dat, spune Alina, va deveni acel lungmetraj la care se gândește de mai bine de 7 ani.

„Ei bine, până atunci, tocmai pentru că este atât de greu să susțin independent un proiect de lungmetraj, fac ceea ce pot pe bucățele. De acum, din octombrie și până în aprilie anul viitor, voi face diferite proiecte cu tinerii instituționalizați. Fie că sunt documentare fie că sunt scurtmetraje bazate pe poveștile lor. În care ei devin regizorii sau regizoarele propriilor lor povești, iar după aceea îi invit pe ei să le arate publicului(…) Nu am decât respect pentru acești oameni mici sau mari care duc atâta durere în spate pe care o transformă în ceva luminos și ei înșiși devin înțelegători față de alți oameni care poate că nu le-au oferit suportul de care aveau nevoie, poate nu au fost adulții care să le fie aproape, însă ei devin adulții care să ofere copilului din ei ceea ce nu a primit atunci când era mai vulnerabil. Și oferă acest suport nu doar lor, ci și altora.”, spune Alina.

„Nu poți spune despre întreg sistemul de protecție că nu funcționează. Nu poți spune nici că funcționează”

Premiera scurtmetrajului ”Despre noi” va avea loc pe pagina de Facebook a Asociației Untold Stories între 7-8 octombrie. Filmul va fi prezentat și la Gala Tinerilor Instituționalizați “Eu contez” la Muzeul Țăranului Român, în luna noiembrie.

În interviul acordat GÂNDUL, Alina vorbește despre munca din culisele acestui documentar, dar și despre provocarea de a-și „vindeca” propria poveste pentru a transmite mai departe acest efort susținut de vindecare.

„Și, încă o dată, îmi dau seama că despre nimic nu poți să vorbești cu intensități maxime. Toate poveștile sunt extrem de complexe și trebuie văzute în cadrul unui context, într-un fel nuanțat. Pentru că nu poți spune despre întreg sistemul de protecție că nu funcționează. Nu poți spune nici că funcționează. Nu poți spune despre toți educatorii că sunt răi. Că nu există educatori care nu au vocație. Nici asta nu pot să spun”, spune Alina.

„Untold Stories”. Un concept pe care ți l-ai asumat, a dat numele ONG-ului pe care l-ai înființat, și pe care îl construiești în continuare. Începând cu povestea ta și continuând cu povestea celorlalți, a celor care au trecut prin experiențe asemănătoare. Din punct de vedere instituțional asemănătoare pentru că poveștile sunt foarte diferite, la fel și modul în care au fost interiorizate. Cum ai construit acest proiect?

Ideea proiectului este de fapt din 2015. Pe mine mă interesează să vorbesc despre ce înseamnă să fii instituționalizat și despre ce se suprapune acestei experiențe: să fii și fată, să fii și de etnie romă. Iar în cazul altor oameni să fii gay, să ai un handicap și așa mai departe. Însă noi nu avem acces la acest tip de povești. Mi se pare că ceea ce se promovează este cum e să fii un anumit tip de român. Noi să arătăm la fel, cu viața noastră perfectă, doar că noi nu suntem la fel și viața nu este perfectă. Sistemul de protecție socială nu a fost perfect și nu este, însă sunt și exemple pozitive și mai puțin pozitive.

„Eu însămi am vrut să mă vindec. Și lucrez la vindecarea mea”

Și eu însămi am vrut să mă vindec. Și lucrez la vindecarea mea. Totul a pornit de la un proiect – scurtmetrajul „Eu contez” – la care sper să vă invit la cinema pe 27 octombrie, când va fi premiera. Iar in continuarea acestuia, visul meu este să fac un lungmetraj. Ei bine, pentru a ajunge acolo, îmi doresc să rămân și să cercetez tema. Pentru ca eu să scriu un scenariu bazat nu numai pe povestea mea, ci și pe povestea altor tineri instituționalizați și să-mi cunosc, sper eu, viitorii actori. Pentru că mi-ar plăcea ca în acest proiect de lungmetraj să colaborez cu tinerii cu care lucrez acum pentru ca ei să devină actorii principali. Ei bine, până atunci, tocmai pentru că este atât de greu să susțin independent un proiect de lungmetraj, fac ceea ce pot pe bucățele. De acum, din octombrie și până în aprilie anul viitor, voi face diferite proiecte cu tinerii instituționalizați. Fie că sunt documentare fie că sunt scurtmetraje bazate pe poveștile lor. În care ei devin regizorii sau regizoarele propriilor lor povești, iar după aceea îi invit pe ei să le arate publicului. Între timp lucrez, tot cu ei, în ateliere de storytelling și așa mai departe. Încerc să mă conectez cu acești tineri și să vedem unde ne regăsim unii pe ceilalți în experiența instituționalizării sau unde ne diferențiem.

Cum organizezi activitatea de research? Este o muncă destul de complexă de investigație și de documentare, începând de la colaborarea cu autoritățile care se ocupă de centrele de plasament și până la interacțiunea cu tinerii instituționalizați, care își accesează și rescriu propriile povești. Retrăind și transformând traume adesea inimaginabile pentru oamenii cu un parcurs normal.

Pe lângă munca mea efectivă la scurtmetrajul „Eu contez” care a însemnat introspecție – a propriei mele experiențe a instiuționalizării – a urmat apoi un fel de „turneu” în mai multe centre de plasament sau locuri unde tinerii au diverse activități educative. Mă bucur de sprijinul mai multor entități conectate la sistemul de asistență socială, unde le-am întâlnit prima dată pe fete. Am fost acolo să susțin un spectacol de teatru, apoi să organizez ateliere de storytelling, după care i-am invitat pe tineri la teatru, le-am adus filme și cu fiecare an vin noi generații de tineri la aceste activități. Și vreau să revin. Să fac și cu ei ateliere de storytelling, teatru, film – ce-și doresc ei. Totodată colaborez cu cei de la Social Incubator, unde tineri care sunt instituționalizați sau postinstituționalozați vin acolo să facă diverse activități. M-am bucurat de sprijinul asociației pentru a intra în legătură cu alți tineri din București. Ar mai fi diverse alte centre care au în acest moment tineri instituționalizați. Ar mai fi Sfântul Iosif, Sfântul Marcelin, Centrul de plasament Acasă. Eu colaborez cu toți –și fac ce ține de mine să mă conectez cu copiii – fie că susțin spectacolul meu de teatru, fie că susțin câte un atelier de storytelling.

„Este minunat să vezi, când oferi încredere unui om, se responsabilizează, indiferent de vârstă, se surprinde pe sine, iar ceilalți din jur rămân surprinși”

Cu cei majori lucrez la documentar, iar cu cei mai mici lucrez, însă doar în circuit închis. Îi pun pe ei să improvizeze scene și apoi să urmărească filmările cu aceste scene. Acestea nu devin publice, pentru că ei sunt minori, dar au ocazia să lucreze la o scenă și să devină regizori și să se vadă pe ei înșiși. Să își spună povestea. Un tip de exercițiu de felul acesta este să alegem aleator cine este regizorul și cine sunt actorii cu care lucrează. Iar regizorul alege să pună în scenă o întâmplare în care persoana a fost neîndreptățită. Ei creează acea scenă chiar atunci, fără să știe dinainte despre ce este vorba, și apoi trebuie să-mi arate și soluția. Cum ar fi fost – de exemplu – dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel. Sau cum ar fi fost ca cei din jur să reacționeze altfel. Și este minunat să-i vezi cum improvizează și cum găsesc soluții și cum le explică actorilor și pun pasiune și sunt serioși și așa mai departe. Iar eu oricum le vorbesc lor, indiferent că au 6 ani sau 18, fie că au mai făcut asta sau nu, ca și cum ar fi niște actori profesioniști sau regizori. Nu filtrez. Am aceleași așteptări, iar mindsetul este că noi suntem capabili să facem tot ce ne propunem. Și este minunat să vezi, când oferi încredere unui om, se responsabilizează, indiferent de vârstă, se surprinde pe sine, iar ceilalți din jur rămân surprinși pentru că de foarte multe ori – cel puțin văd asta în centre – unii copii sunt etichetați sau etichetează. Aud adesea că „a, el nu poate”. Eu nici nu vreau să aud despre aceste prejudecăți înainte de a lucra cu ei. Lucrez cu toți copiii care își doresc asta. În asta constă castingul. Strict pe proiectul de film documentar însă lucrez cu majori.

Așadar seria de filme documentare pe care le vom vedea în curând sunt de fapt doar vârful icebergului unui efort mult mai mare, care nu este vizibil pentru public.

Așa este. Iar unele documentare, chiar dacă sunt lucrate cu majori, rămân încă în sertar pentru că decidem să nu le prezentăm încă publicului. Pentru că mai este de lucru până când să devină un „episod”. Pe Vanessa, Maria și Alexandra, cele trei protagoniste ale acestei serii de documentar le-am cunoscut la atelierele de storytelling. Am revenit să lucrez la documentar cu ele după ce au terminat cursul de meserii, sunt în momentul în care caută un job și își încep viața profesională. Vanessa și Maria lucrează acum la un hotel în Bușteni și vedem cum va fi parcursul lor de acum înainte. Alexandra, care a fost remarcată pentru talentul ei la cursul de brutărie, s-a angajat în acest domeniu. Toate trei au potențialul de a face tot ce își doresc în viață.

„Pentru mine este foarte important ca tânărul care spune povestea să se simtă respectat și să fie reprezentat într-un mod demn”

Toate aceste piese de puzzle, între care și poveștile pe care le vom vedea în curând în documentar, se vor regăsi în primul tău lungmetraj? Te-ai gândit deja la construcția acestui lungmetraj?

Înainte de a reîncepe documentarea pentru proiectele din prezent, în timp ce am lucrat la scurtmetrajul „Eu contez” am dezvoltat într-un program pentru scriere de lungmetraj, timp de 9 luni, povestea mare a acestui viitor lungmetraj. Este destul de mult bazată pe povestea mea personală. Acum însă, după ce m-am conectat cu mai mult mai multe povești este foarte posibil ca proiectul de lung metraj să se schimbe și îmi dau timp să găsesc povestea care să mi se pară legitim, inclusiv din punct de vedere etic, s-o spun eu, și de ce eu și apoi să vedem cu ce actori și cu ce actrițe voi lucra. Dar este foarte probabil ca acest proiect să se schimbe. Nu știu în acest moment cum, dar cercetarea asta mi-a adus și mie noi perspective. Și, încă o dată, îmi dau seama că despre nimic nu poți să vorbești cu intensități maxime. Toate poveștile sunt extrem de complexe și trebuie văzute în cadrul unui context, într-un fel nuanțat. Pentru că nu poți spune despre întreg sistemul de protecție că nu funcționează. Nu poți spune nici că funcționează. Nu poți spune despre toți educatorii că sunt răi. Că nu există educatori care nu au vocație. Nici asta nu pot să spun.

„Prelucrarea documentarului este inevitabil subiectivă. Pentru că din momentul în care pui camera și alegi CUT-urile ești subiectiv”

Abordarea mai ușoară la un viitor lungmetraj ar fi să-mi asum că e ficțiune și așa aș putea să conturez eu o realitate care nu poate fi altfel decât subiectivă. Pentru că într-un film documentar îți poți propune să spui doar ceea ce vezi. Însă prelucrarea documentarului este inevitabil subiectivă. Pentru că din momentul în care pui camera și alegi CUT-urile ești subiectiv clar. Dar eu sunt la început de drum și învăț ce funcționează și pentru mine inclusiv din punct de vedere etic. Or eu știu că peste poveste pe mine mă interesează să prezint un om, care îmi transferă responsabilitatea împărtășirii poveștii lui, aceea de a-i comunica povestea într-un mod demn, care să creeze punți între el și alte persoane care nu au cunoscut acest tip de univers în care a crescut și s-a format el. Însă pentru mine este foarte important ca povestea și tânărul care spune povestea să se simtă respectat și să fie reprezentat într-un mod demn.

De la scurtmetraj la documentar și până la lungmetraj – care sunt provocările cu care se confruntă o tânără regizoare pentru a parcurge toate aceste etape profesionale?

Fiecare are parcursul lui, nu aș putea vorbi despre o evoluție în general. Sunt regizori care poate nu au făcut scurtmetraj și se apucă de lungmetraj. Nu sunt eu în măsură să vorbesc despre un parcurs tipic. Însă din perspectiva mea pot spune că, chiar dacă am experiența personală a instituționalizării, îmi dau seama că mă ajută foarte tare să îmi nuanțez și eu discursul, să îmi nuanțez povestea, pe care o văd într-un mod subiectiv și apoi să scriu acest lungmetraj și să sper că vor exista finanțări pentru un lungmetraj de genul acesta. E complicat, de foarte multe ori un proiect de lungmetraj poate dura 4-5 ani, iar eu am în gând acest proiect din 2015. Chiar și pentru aceste proiecte mai micuțe aplic din 2015 și cu multe, multe refuzuri, dar iată că anul acesta mi s-au aliniat mai multe proiecte care să-mi ofere ocazia să cercetez tema instituționalizării, a experienței prin care trec acești copii, din mai multe perspective.

„În ce privește instituționalizarea, sunt prea puține lucruri pe care le înțelegem. Cum ar fi și faptul că acești copii nu vor milă. Vor șanse”

Din mărturiile pe care le-am văzut în documentare, modul în care acești copii interiorizează și prelucrează situațiile traumatice prin care au trecut le forțează maturizarea. Cum ajungi la aceste mărturii, de cele mai multe ori dureroase, cum îi încurajezi să povestească?

Eu îi consider pe acești oameni, indiferent că ei se văd sau nu așa, niște oameni puternici. De la care eu am de învățat constant și pentru mine sunt niște exemple. Asta fiindcă tocmai pentru că au trecut prin atâtea au o înțelegere nuanțată și complexă a lumii. Nu am decât respect pentru acești oameni mici sau mari care duc atâta durere în spate pe care o transformă în ceva luminos și ei înșiși devin înțelegători față de alți oameni care poate că nu le-au oferit suportul de care aveau nevoie, poate nu au fost adulții care să le fie aproape, însă ei devin adulții care să ofere copilului din ei ceea ce nu a primit atunci când era mai vulnerabil. Și oferă acest suport nu doar lor, ci și altora.

Miza mea, sau una dintre mizele pe care mi le-am propus cu aceste documentare – pe lângă aceea de a prezenta experiența instituționalizării – este de a comunica oamenilor care nu au această experiență și ce înseamnă din punct de vedere psihologic. Pentru că e foarte ușor să privești un chip fără să-ți dai seama că în spatele acestui chip este o experiență despre care tu habar nu ai. Și la care nu ai avut acces. Pentru că noi nu știm ce înseamnă asta. Nouă ne e foarte ușor să judecăm oamenii după aparențe. Și de exemplu, chiar în sensul în care percepem că e o rușine să fii sărac. Iar în ce privește instituționalizarea, sunt prea puține lucruri pe care le înțelegem. Cum ar fi și faptul că acești copii nu vor milă. Vor șanse. Pe mine mă interesează să traduc acest lucru pentru publicul care nu știe asta și, totodată, pentru publicul care știe, să se regăsească în poveștile spuse pe ecran.

Prima regizoare romă din România care a intrat în 2022 în repertoriul Teatrului Național din București

Alina Șerban este prima regizoare romă din România care a intrat în 2022 în repertoriul Teatrului Național din București cu spectacolul ”Cel mai bun copil din lume” și de patru ori câștigătoare a premiului ”Cea mai bună actriță” în Germania pentru rolul lui Ali din filmul “Gipsy Queen” . Alina Șerban este și președinte al Asociației culturale Untold Stories.

A reprezentat România la Festivalul Internaţional de la Cannes, în 2018, cu rolul din pelicula „Singură la nunta mea”. În 2019, Alina a primit Recunoaștere specială pentru promovarea culturii rome – Guvernul României, cât și Tajsa Roma Cultural Heritage Prize – Institutul European Rom pentru Artă și Cultură (ERIAC).

În 2022, artista se concentrează pe cercetarea realității tinerilor instituționalizați din România și pe crearea unor materiale culturale în care aceștia să se regăsească, iar vocea tinerilor care au crescut în centrele de plasament să fie reprezentată. În rolul de regizor, trainer și curator al poveștilor, Alina Șerban contribuie și cu înțelegerea profundă a provocărilor cu care se confruntă acești tineri, ea însăși trecând prin experiența instituționalizării.

Documentarul “Despre noi” va fi disponibil online, gratuit, pe pagina de Facebook a Asociației Untold Stories, între 7-8 octombrie 2022: Filmul este o producție: Asociația Untold Stories, microFILM și DINADINS.

Echipa artistică este formată din Alina Șerban (regie), Cătălina Rugină (Director de imagine), Laurențiu Coțac (Sunet), Cristina Baciu (Montaj).

Documentarul de scurtmetraj este co-finanțat de Ministerul Culturii prin programul ACCES 2022, de Ambasada Franței și Institutul Francez din România și de BRD – Groupe Société Générale.

Autor

Gilda Popa

Gilda Popa este licențiată în Drept și a urmat un master de psihologie organizațională la Facultatea de Psihologie - Universitatea București. A intrat în presă accidental, după ce a câștigat ... vezi toate articolele