Am ajuns la Topliţa!

Acolo unde tata scria, acum douăzeci de ani, poezii despre Dumnezeu şi despre Topliţa românilor, acolo unde, de pe fereastra mare din sufrageria care mi-a găzduit și mie poezia, în acest an 2024, se vedea întreg universul. Am ajuns la Toplița, în județul Harghita, ca să cunosc oameni care merită să fie ținuți minte și înțeleși.

Oameni care, încercați fiind de soartă, au ales să lupte și să construiască, să caute soluții, acolo unde orice bătălie pare imposibilă.

Oameni care, culmea!, în epoca superficialității și a prostului gust, în ani în care se scurg zile întregi fără ca vreo carte să ne cadă în mâini, aleg să creadă în poezie și să îi facă și pe cei mai tineri să își dea șansa să scrie, să creeze, să cultive în propriile bătăi de pleoape acel sentiment imposibil de mimat: sentimentul că versul are cum să ne salveze și să se lupte, în locul nostru, la nevoie, cu ăi mai răi și mai puțin empatici dintre semeni.

Am ajuns la Toplița, după un drum lung, istovitor, care mi-a adus aminte de ce suferim că nu avem autostrăzi destule și căi de acces ușoare către zone atât de frumoase și de pline de Cer. De ce ne doare că ne conduc oameni care au orice, numai conștiință, nu.

De ce ne e aproape imposibil, la alegerile care bat la ușă, să mai credem pe cineva, să mai avem speranța, măcar, că va fi mai bine de mâine încolo, din toamnă încolo, că vor începe construcțiile după care inima noastră plânge și că încruntarea care azi pare că ne ține de cald nu va face decât să ne dezbine de tot, dacă nu o tratăm, dacă nu o domolim, dacă nu o aruncăm dincolo de gardul înalt pe după care ne ascundem.

Am ajuns la Toplița română, am mers la Mănăstire și am văzut cu ochii mei cum oameni care ne reprezintă țara au semnat cartea de onoare (unii dintre ei, mai de-ai mei, din familia mea, au și lăsat acolo o poezie, pentru eternitate). Am stat de vorbă cu oameni de litere, cu oameni ai spiritului, am făcut schimb de numere de telefon cu tineri care vor să aibă o scenă pe care să se urce, pe care să cânte, de pe care să se facă auziți. Ne-am promis că vom reveni, că vom lupta, mai mult decât până azi, pentru aceia care vin după noi și care ar avea nevoie, iertată să îmi fie îndrăzneala!, de o pătură ceva mai groasă pe care să își poată întinde brațele, în drum spre marea călătorie a vieții și a ne-vieții.

Am ajuns la Toplița și am jurizat, la un maraton de literatură, peste 30 de tineri care, înconjurați de o cupolă care, mai degrabă, i-ar îndemna spre o lipsă de identitate, au ales să fie originali și să aparțină de propria țară și de proprii părinți. Ei scriu poezie pentru că li se pare că sunt mai buni scriind. Și chiar sunt mai buni, scriind. Și chiar suntem și noi mai puțin vinovați, citindu-i.

Atât am vrut să vă spun, ca pe un fapt divers, ca pe o spovedanie, ca pe un buletin de știri de pe front, că am fost în județul Harghita și am cunoscut oameni luminoși care ard pentru ca marea flacără a artei, a culturii, a poeziei, să nu se stingă niciodată. Vom reveni, da, vom reveni. Bătălia noastră abia a început. Obiceiul de a paria pe frumos și pe ceea ce pare imposibil nu ne lasă niciodată să ne oprim. Vom reveni.

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?