ANALIZĂ | Banca Mondială: Prin reformele capitaliste, China a scos din sărăcie 800 milioane de chinezi. Noile date arată exact OPUSUL

Mulți economiști au susținut, de-a lungul timpului, că reformele „capitaliste” ale Chinei din anii 1980-1990 au dus la o scădere substanțială a sărăciei.

Enunțul se bazează însă pe cifrele Băncii Mondiale, care arată că, în ultimii 40 de ani, numărul chinezilor care trăiesc în „sărăcie extremă” (cu mai puțin de 1,90 dolari pe zi) a scăzut cu 800 milioane. Procentul ar fi optimist, dacă ne gândim că populația lumii numără în jur de 8 miliarde de suflete.

Calculele Băncii Mondiale sugerează că rata de sărăcie „lucie” din china a scăzut de la una din cele mai mari din lume – 88% – în 1981, la aproape zero astăzi, cu cea mai rapidă creștere economică în anii 1980-1990, pe vremea reformelor capitaliste ale președintelui Deng Xiaoping.

Depinde cum definim puterea de cumpărare

Calculele Băncii Mondiale folosesc paritatea puterii de cumpărare, un standard pentru compararea puterii generale de cumpărare, de-a lungul timpului și între țări.

Dar această abordare nu ne spune nimic despre puterea de cumpărare a chinezilor în privința unor bunuri și servicii specifice, necesare pentru supraviețuire, scrie theconversation.com.

Din acest motiv, economiștii avertizează că metoda Băncii Mondiale nu poate oferi o imagine corectă asupra nivelului de sărăcie din China.

Într-un studiu publicat în New Political Economy, au fost calculate ratele de sărăcie din China folosind datele OECD, în care se compară veniturile oamenilor versur prețurile bunurilor necesare subzistenței.

Printre ele, 2.100 de calorii pe zi, nutrienți esențiali, 3 metri pătrați de locuință pentru fiecare persoană, haine, încălzire și săpun.

În contradicție cu datele Băncii Mondiale, jurnaliștii au descoperit că între 1981 și 1990 – sfârșitul perioadei socialiste – rata de sărăcie extremă în China a fost una din cele mai mici din rândul țărilor în curs de dezvoltare.

Aceasta era la 5,6%, față de 51% în India, 36,5% în Indonezia și 29,5% în Brazilia.

Sărăcia „lucie” a crescut substanțial în timpul reformelor piețelor din anii 1990. A ajuns la 68%, când deregularizarea prețurilor a „împins” costul bunurilor de bază și a gospodăriilor, reducând puterea de cumpărare a chinezilor cu venituri mici.

Sărăcia extremă în China a scăzut în anii 2000, dar nu a ajuns la nivelurile calculate de Banca Mondială.

Sub comunism, China a subvenționat bunurile/serviciile de primă necesitate

Cele două abordări au generat reacții diferite, deoarece paritatea puterii de cumpărare ajustează veniturile în funcție de costul tuturor bunurilor, inclusiv ale celor de lux, nu în funcție de costul bunurilor/serviciilor de bază, necesare subzistenței.

Diferența contează mult, când comparăm sistemul socialist vs. cel capitalist și analizăm tranzițiile între aceste sisteme. Politicile socialiste pot menține costul mic al bunurilor de bază.

Asta s-ar fi întâmplat în China. Până la reformele capitaliste, guvernul chinez a furnizat alimente și adăpost la prețuri mici sau chiar gratuit. Cu 1,90 dolari, chinezul de rând putea cumpăra necesitățile de bază, în China, comparativ cu țările capitaliste.

Pe măsură ce guvernul a renunțat la controlul asupra prețurilor bunurilor de bază și a „dezafectat” sistemul de securitate socială în anii 1990, prețurile necesităților au ajuns prea mari pentru mulți chinezi obișnuiți.

În anii 1980, China se descurca mai bine decât India, Indonezia și Brazilia, în privința nivelului de sărăcie extremă.

Creșterea economică nu este suficientă

Este important de menționat că studiul de față se referă doar la sărăcia extremă, definită drept incapacitatea de a achiziționa alimentele de bază, o locuință și alte necesități esențiale.

Dezvoltarea industrială impresionantă a Chinei a generat, desigur, îmbunătățiri substanțiale în privința accesului la locuințe moderne, la tehnologia informației și alte bunuri. Dar când vine vorba de alimentele de bază și locuințe, o mare parte din populația chineză suferă în continuare.

Chiar dacă dezvoltarea industrială reprezintă un scop important, nu poate fi singura care să ducă la scăderea nivelul de sărăcie extremă, cel puțin nu în contextul reformelor capitaliste și a realinierii politicii sociale.

Proprietatea publică, controlul prețurilor și accesul universal la serviciile sociale, de tipul celor din China înainte de reformele pieței, pot fi cel puțin la fel de eficiente, mai ales la niveluri scăzute de dezvoltare economică.

Sursa foto: Pixabay (caracter ilustrativ)