AXA dușmanilor SUA, mituri vs. realitate. „Aducerea la un numitor ideologic comun este o rețetă sigură pentru eșec”

De când și-a lansat atacul total asupra Ucrainei, în luna februarie a anului 2022, Rusia lui Vladimir Putin s-a apropiat mai mult de China, Iran și Coreea de Nord. Dar au format cu adevărat o „axă”? Interesele lor s-au aliniat, însă nu au fuzionat. Nu are sens și poate fi chiar contraproductiv să tratezi aceste patru țări, fiecare ghidată de propria sa viziune, ca pe o coaliție unificată, notează Eugene Rumer, fost ofițer de informații pentru Rusia și Eurasia la Consiliul Național de Informații al SUA.

Sosirea a mii de soldați nord-coreeni pentru a lupta alături de armata rusă în regiunea Kursk a adăugat un accent urgent narațiunii predominante conform căreia o nouă „axă” de țări se unește pentru a se opune Statelor Unite.

Unii oficiali americani au etichetat țări precum Rusia, China, Coreea de Nord și Iran drept „axa răului” din această perioadă tensionată. Totuși, Eugen Rumer atrage atenția că această așa-numită „Axă a răului” trebuie analizată punctual, pentru fiecare țară în parte, nu ca un „conglomerat”, fiindcă interesele părților diferă, iar sub „pojghița de gheață” se ascund puncte de reper extrem de importante.

„Apartenența la această nouă «axă» este fluidă. Pe lângă cele patru țări deja menționate, axa ar include, ocazional, Venezuela sau chiar Zimbabwe. Toate aceste țări au multe în comun. Sunt autocrate și corupte. Contribuie la/salută dezordine în diferite colțuri ale lumii, adesea cu mult dincolo de granițele lor.

• În multe ocazii, aceste țări au căutat să provoace Statele Unite și să-și demonstreze îngrijorarea cu privire la presupusul sprijin al SUA pentru subminarea sau răsturnarea totală a regimurilor lor.
• Au fost acuzate că au început al treilea război mondial împotriva Statelor Unite.
• Raportul din iulie 2024 al Comisiei pentru Strategia Națională de Apărare avertizează că Statele Unite „trebuie să fie pregătite să se confrunte cu o axă de adversari multipli”.

Dar sunt ele într-adevăr atât de aliniate încât să formeze o «axă» – un termen care evocă alianța dintre Germania, Italia și Japonia pe care Statele Unite și aliații săi au învins-o în al Doilea Război Mondial?”, se întreabă Eugene Rumer într-o analiză publicată de Carnegie Endowment for International Peace.

Un apel la istorie: „Axa care a fost”

Prima problemă cu conceptul de „axă” reînviat este că alianța tripartită inițială a Germaniei, Italiei și Japoniei nu a fost niciodată atât de unificată pe cât se crede în mod obișnuit, continuă Eugene Rumer.

Paternitatea termenului îi aparține italianului Benito Mussolini, care – într-un discurs din noiembrie 1936 – a descris „axa” Berlin-Roma drept noua coloană vertebrală a securității europene.

„Tot în noiembrie 1936, Germania și Japonia au semnat Pactul anti-sovietic Anti-Comintern, la care Italia a aderat un an mai târziu.

În mai 1939, Roma și Berlinul au semnat Pactul de Oțel, o alianță militară oficială între ele. Dar, în august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat pactul lor de neagresiune, ceea ce a determinat Japonia să se retragă imediat din Pactul Anti-Comintern.

Cu toate acestea, Japonia s-a alăturat Germaniei și Italiei în Pactul Tripartit un an mai târziu, în septembrie 1940.

• În acel acord, Japonia s-a angajat să «recunoască și să respecte conducerea Germaniei și Italiei în stabilirea unei noi ordini în Europa».
• Germania și Italia au promis conducerii Japoniei că vor face același lucru în Asia de Est și toate trei s-au angajat «să se ajute reciproc cu toate mijloacele politice, economice și militare atunci când una dintre cele trei puteri contractante este atacată de o putere care nu este în prezent implicată în războiul european sau în conflictul chino-japonez».

În cele din urmă, în aprilie 1941, Japonia a semnat propriul său pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică.

Germania și-a încălcat pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică și a invadat-o pe 22 iunie 1941. Japonia și-a respectat pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică pe tot parcursul războiului.

Acest lucru i-a permis lui Stalin să-și angajeze toate armatele pe frontul de vest, să oprească blitzkrieg-ul german la porțile Moscovei, la sfârșitul anului 1941 și să schimbe valul războiului”, scrie fostul ofițer de informații.

„Alinierea China-Rusia-Iran-Coreea de Nord ar putea reprezenta o provocare de durată pentru interesele SUA”

A doua problemă în ceea ce privește realizarea de paralele între „axa” originală și încarnarea sa modernă – continuă Eugene Rumer – este că, în comparație cu anii `30, perioada actuală este „remarcabil de stabilă”.

• Relațiile dintre SUA și Coreea de Nord nu au fost „reparate” de la sfârșitul războiului din Coreea în 1953.
• Ruperea relațiilor dintre SUA și Iran este veche de aproape jumătate de secol.
• Tensiunile și dezacordurile fundamentale între Statele Unite și Rusia s-au dezvoltat încă din anii `90.
• Și, în ciuda numeroaselor încercări ale liderilor americani și chinezi de a repara și stabiliza relația dintre cele două țări ale lor, tensiunile asupra Taiwanului au fost o caracteristică a relației din anii `70 și au crescut odată cu trecerea timpului.

„Acesta este un punct important. Pe de o parte, stabilitatea relativă a perioadei actuale sugerează că alinierea China-Rusia-Iran-Coreea de Nord ar putea reprezenta o provocare de durată pentru interesele SUA.

Pe de altă parte, ar putea indica natura fundamentală a diferențelor dintre Statele Unite și fiecare dintre cele patru țări care aspiră să formeze o nouă «axă». Privită în acest fel, ideea însăși de a le trata ca pe o «axă» ar putea deveni neproductivă, în cel mai bun caz, și contraproductivă în cel mai rău caz.

A treia problemă cu conceptul de «axă» este că nu a fost niciodată o alianță globală în al Doilea Război Mondial. Interesele și ambițiile celor trei partide erau regionale – planurile expansioniste ale Japoniei în Asia-Pacific, căutarea Germaniei pentru hegemonie în Europa și ambițiile Italiei în Marea Mediterană. O combinație de interese regionale nu face o coaliție globală”, explică analistul.

Axa care nu este

Eticheta „axa răului” pe care administrația George W. Bush a folosit-o pentru Irak, Iran și Coreea de Nord a făcut parte din justificarea Războiului din Irak, care a provocat distrugeri enorme în tot Orientul Mijlociu, punctează Eugene Rumer.

Războiul respectiv nu a făcut nimic pentru a promova obiectivele durabile ale Statelor Unite ale unui Orient Mijlociu stabil, un Iran fără arme nucleare și un Israel sigur și securizat.

„Într-adevăr, decizia administrației Bush de a intra în război cu Irakul a întărit, probabil, hotărârea Iranului și a Coreei de Nord de a-și continua programele de arme nucleare, ca singura acoperire împotriva amenințării pe care le reprezintă SUA.

Astăzi, este greu de argumentat că Iranul face parte dintr-o coaliție globală care se opune Statelor Unite în Pacific sau că Phenianul acționează ca aliat al Iranului în confruntarea cu Statele Unite în Orientul Mijlociu.

Chiar și des citatul parteneriat «fără limite» dintre Rusia și China are în mod clar limite reale. O caracteristică esențială a acestui parteneriat este că, în ciuda ambițiilor lor globale, interesele-cheie ale fiecărei țări sunt în mare parte limitate la teatre geografice distincte.

• Pentru China, acest teatru geografic este Asia-Pacific.
• Pentru Rusia, teatrul geografic este Europa.
• Prioritățile lor se completează mai degrabă decât să concureze unele cu altele, ceea ce face ca parteneriatul lor să fie un adevărat câștig-câștig.
• Parteneriatul lor este întărit de faptul că, în ambele teatre, principalul lor adversar sunt Statele Unite, pe care le acuză că doresc supremația militară sau hegemonia globală.

China a ajutat, într-adevăr, Rusia să-și ducă războiul împotriva Ucrainei. A oferit Rusiei asistență «foarte substanțială» pentru mașina sa de război și, în schimb, a primit tehnologie rusă pentru submarine și rachete, de care are nevoie pentru a concura cu Statele Unite.

China a încercat să navigheze cu atenție, deși nu întotdeauna cu succes, pentru a evita să fie lovită de sancțiunile SUA. Și nu a existat, niciodată, nici măcar un indiciu că Beijingul și-a trimis trupele să ducă războiul în Ucraina alături de Rusia.

Mai mult, în cazul unei confruntări între China și Statele Unite în Asia de Est, Rusia ar urma probabil un curs atent, menit să stea departe de conflict, cu atât mai puțin să ia parte la el alături de China.

Parteneriatul «fără limite» dintre Beijing și Moscova pare a fi o relație pragmatică, tranzacțională, cu consecințe strategice pentru ambele părți, dar una care este motivată de interese complementare, mai degrabă decât identice”, mai precizează analistul de la Carnegie.

Rivalitatea Iranului cu Statele Unite poartă povara unei moșteniri lungi

Rivalitatea Iranului cu Statele Unite – în afară de faptul că se limitează în mare parte la un teatru geografic distinct, mai degrabă decât la scară globală – poartă povara unei moșteniri lungi, amintește analistul.

• Include – dar nu se limitează la – implicarea SUA în lovitura de stat din 1953, care a răsturnat. guvernul lui Mohammed Mossadegh
• Ocuparea, în 1979, a Ambasadei SUA la Teheran și transformarea personalului ambasadei în ostatici
• Campania de lungă durată a Iranului de atacuri teroriste directe și indirecte împotriva țintelor și intereselor SUA
• Opoziția SUA față de programul nuclear iranian și încercuirea geopolitică, plus ostilitatea guvernului iranian față de Israel.

„Liderii iranieni, care – fără îndoială – își amintesc de serviciile de informații și asistența militară a Statelor Unite în Irak în timpul războiului Iran-Irak – percep Statele Unite ca o sursă, poate singura sursă, de amenințare existențială pentru regimul și țara lor, pe care o consideră a fi una și aceeași”, mai scrie Eugene Rumer.

Statele Unite trebuie să vină cu strategii individuale adaptate condițiilor specifice fiecărei țări: „Patru provocări distincte”

Încercarea de a aborda provocarea Chinei, Rusiei, Coreei de Nord și Iranului ca o „axă” ar agrava, cel mai probabil, provocările pentru SUA și, eventual, ar crea o profeție care se împlinește prin apropierea acestor țări.

„Prin urmare, prima sarcină este să recunoaștem că Statele Unite se confruntă cu patru provocări distincte care sunt diferite și unice, au propriile lor origini și nu vor ceda soluțiilor unice. Acest lucru nu înseamnă că aceste țări nu reprezintă nicio amenințare pentru Statele Unite și/sau interesele sale sau că nu vor fi oportuniste, profitând de situațiile în care își pot dăuna sau promova interesele în detrimentul Statelor Unite.

Nu înseamnă nici că Rusia – acționând ca avocat al Iranului sau Coreei de Nord -, apărându-i în forurile internaționale și ferindu-i de presiune și constrângere – nu este o problemă pentru Statele Unite și pentru comunitatea internațională.

Aceste țări reprezintă o amenințare pentru interesele SUA. Dar, pentru a face față acestei amenințări, Statele Unite trebuie să vină cu strategii individuale adaptate condițiilor specifice fiecărei țări, în loc să le aducă pe toate la același numitor comun.

A doua sarcină în relația cu aceste țări este de a revizui istoricul politicii SUA față de acestea și de a evalua dacă aceste abordări au funcționat, au produs rezultate pozitive și/sau merită urmate în viitor.

• Insistența SUA ca Phenianul să renunțe la armele sale nucleare sau ca Iranul să își abandoneze ambițiile nucleare a produs vreun rezultat pozitiv?
• Încercările SUA de a promova democrația sau de a combate corupția în China, Rusia, Coreea de Nord sau Iran au condus la condiții mai bune în aceste țări?
• Are sens să insiști să faci același lucru și să te aștepți la rezultate diferite sau a sosit momentul să schimbi cursul?

Liderii Chinei și Rusiei văd Statele Unite ca o amenințare la adresa stabilității și securității lor, din cauza politicii SUA de promovare a democrației și de folosire a constrângerii economice pentru a submina stabilitatea sistemelor lor politice interne autoritare”, menționează Eugene Rumer.

O problemă cu adevărat urgentă și periculoasă – programul nuclear al Iranului

Analistul de la Carnegie Endowment for International Peace este de părere că schimbarea cursului, în aceste circumstanțe, ar însemna „identificarea a ceea ce este cu adevărat important pentru interesele SUA și concentrarea asupra acestuia în detrimentul altor probleme mai puțin critice”.

„În timpul administrației lui Barack Obama, Statele Unite au trebuit să lase deoparte preocupările legate de politica internă a Iranului pentru a aborda o problemă cu adevărat urgentă și periculoasă – programul nuclear al Iranului.

Administrațiile succesive din SUA, inclusiv cea a lui Joe Biden, și-au lăsat deoparte îndoielile cu privire la natura politicii interne a Arabiei Saudite și s-au concentrat asupra rolului acesteia de superputere energetică și financiară globală și de greutate regională grea.

În iunie 2021, președintele Joe Biden și-a lăsat deoparte rezervele cu privire la Putin, pe care l-a numit «ucigaș», și s-a întâlnit cu el pentru a aborda probleme cheie de pe agenda bilaterală.

Întâlnirea nu a dat rezultate de durată, iar Putin și-a lansat oricum războiul împotriva Ucrainei.

Dar o politică universală, care nu face niciun efort pentru a înțelege motivațiile, interesele și percepțiile adversarilor noștri și care urmărește să aducă un grup divers de țări cu culturi strategice foarte diferite la același – cel mai mic – numitor ideologic comun este o rețetă sigură pentru eșec”, încheie Eugene Rumer.

Foto – Profimedia Images

Citește și:

Realegerea lui Trump vs. planurile Rusiei. „Propunerile de la Casa Albă ar putea strica SCENARIUL lui Putin, se va afla într-o poziție dificilă”

PREMIUL râvnit de apropiații lui Putin. Copiii lui Șoigu și Medvedev, printre PRIVILEGIAȚI, alături de Patriarhul Kirill, oligarhi și generali FSB

„Pământ pentru pace”. Kremlinul își respectă agenda și nu face concesii: „Putin vrea să arate că America, NATO și Occidentul sunt slabe și indecise”

A apelat Moscova la o „ȘMECHERIE TACTICĂ” în cazul discuției telefonice dintre Trump și Putin? „Kremlinul ridică o perdea de fum”

Putin, între Teheran și Tel Aviv. Trocul militar cu Iranul nu a distrus, încă, PRIETENIA cu Netanyahu