Protestele anti-ce se întâmplă

Marșurile și mitingurile stradale din ultimele zile au beneficiat de generalizări destul de grăbite și în unele privințe chiar extrem de dure. Aceste evenimente au fost, de fapt, extrem de diverse ca logică de desfășurare, paletă de mesaje și textură socio-economică. Participanții din București nu au avut multe în comun cu cei din Cluj-Napoca. În Pitești sau Galați s-au scandat lucruri cu care foarte mulți din participanții din alte locuri nu ar fi fost de acord – și poate chiar lucruri cu care unii din participanții din *Pitești* sau *Galați* nu ar fi fost de acord. Cot la cot au mărșăluit împreună oameni cu mască și oameni fără mască – iar această alăturare a filosofiilor diferite nu a dus la incidente, dispute și bătăi.

Precum la alte proteste din România ultimilor ani, a existat un respect semnificativ pentru autonomia de gândire a celorlalți: „nu sunt responsabil pentru ce gândește TOATĂ LUMEA care este aici, eu protestez pentru că așa vreau eu și din motivele mele.” De aici și titlul aparent ambiguu al acestui articol. E ambiguu tocmai întrucât realitatea despre care vorbesc are o tentă semnificativă de ambiguitate. Unii protestatari doresc restricții mai puține sau zero. Alții sunt anti-vaccin în genere. Printre participanți se află și oameni cu un simț pronunțat al independenței, resimțind deja presiunea socială în sensul vaccinării și reacționând puternic la ea (să nu uităm că în mod uzual 30-40% din români votează în primul tur al prezidențialelor candidați despre care acești 30-40% știu că n-au vreo șansă să ajungă în turul doi; ideea că România nu e o societate ci o turmă e atrăgătoare pentru creierele imune la argumente dar doritoare să simplifice, de obicei în sensul augmentării propriei relevanțe). Presupun că mai există și unii protestatari care nu cred în existența COVID, deși e din ce în ce mai greu să găsești deținători ai acestui punct de vedere. Câțiva rezonează puternic la teorii conspiraționiste privind medici ucigași. În 2017 firul comun a fost mult mai puternic. În cazul Roșia Montană curentele principale au fost două: ecologia practic prin definiție anti-capitalistă și naționalismul. Acum răsfirarea a fost ceva mai mare.

Protestele sunt inteligibile psihologic. Restricțiile s-au mărit în contextul în care primăvara practic a sosit iar vara e după colț. Natura spune: „Ieși afară, bucură-te de viață!” Paliere majore ale economiei care depind de condiții meteo favorabile se uită cu oroare la perspectiva încă unei veri ratate în plan financiar. Fitilul îl reprezintă măsurile luate de autorități ca reacție la cel mai nou val de cazuri. Unele din restricții sunt surprinzătoare. Pentru imensa majoritate a românilor achiziționarea de alimente e o necesitate și nu o ocazie de a irosi timp în sens ludic; înghesuielile rezultate în magazine din cauza restrângerii programului acestora sunt pur și simplu dezarmante. Care-i pasul următor dacă numărul cazurilor crește în continuare? Reducem și mai mult programul magazinelor astfel încât ele să fie deschise *o oră* pe zi?? De ce nu se explică logica din spatele unor măsuri care schimbă, într-un moment deloc fericit, viața socială? În plus să nu uităm că după un an, pur și simplu mulți oameni au obosit. Orice vector care-ți spune că lucrurile nu sunt chiar așa rele sau de fapt că nici nu există un motiv de îngrijorare de vreun fel poate deveni credibil – dacă voința nu îți este puternică sau dacă ți-a fost tocită de-a lungul timpului.

Dacă ar fi să construim pe un fundament rațional portretul oamenilor care ar ieși la proteste am descoperi ceva foarte apropiat de ce am văzut în practică. În afară de curentele și orientările filosofice pe care le-am văzut în primul paragraf, câteva aspecte importante economic: toate business-urile și ariile economice în care o conexiune la Internet este insuficientă pentru desfășurarea activității. Oamenii pentru care online-ul e insuficient (poate din cauza barierelor lingvistice: mai degrabă redus ca arie) iar oferta televiziunilor (din nou: românești!) a mucegăit. Cât timp să poți să stai fără a socializa direct, în fața a minute și minute de reclamă în fiecare oră, doar ca să urmărești niște programe amatoricești și anodine, același film pentru a patra oară în cinci ani sau un campionat de fotbal terifiant de mediocru? O săptămână? O lună? Oare un an? Poți mai mult? S-au aflat în stradă oamenii blocați în țară de restricții de circulație, dar a căror viață economică se desfășoară de fapt în afara granițelor. Persoane lovite de incidente anume, care le-au zdruncinat încrederea în autorități, în timpul pandemiei sau înainte de aceasta. Galerii de fotbal, într-un mod deloc subtil. Foarte puțini din susținătorii unei formațiuni politice anume – aproape 100% cu motivații autentice, listate mai sus, ne-dictate de identitatea politică. Și, desigur, multe alte categorii.

Ca de obicei, dimensiunea protestelor a fost mică. (Raportat la populația țării, orice protest de orice fel din ultimii ani a fost derizoriu). De asemenea raportat la publicul potențial al unei mișcări anti-ce-se-întâmplă, numărul celor ieșiți în stradă a fost infim. Dacă luăm doar comunitatea anti-vacciniștilor principiali (deci nu tactici), cei care au participat la protest reprezintă un colț de hârtie de pe bancheta din spate a unei mașini aflate într-o navă imensă de transport ce se plimbă prin Oceanul Pacific. La ultimele prezidențiale, 3 milioane de români au votat anti-Iohannis în turul doi iar opoziția din parlamentul de azi a fost nu foarte departe de această valoare cu ocazia parlamentarelor recente. Extrem, extrem de puțini din cei care aveau măcar o motivație politică să fie ostili guvernării au participat la proteste. Este probabil ca peste un an protestele să fie practic uitate, probabil și scandările descreierate la adresa cadrelor medicale urmând a se șterge din mentalul colectiv. Două fenomene înrudite – creșterea numărului dozelor disponibile și creșterea numărului persoanelor vaccinate – vor schimba dinamicile sociale.