EXCLUSIV. Statul român „pansează” hemoragia de creiere cu salarii de măturător de stradă. Bogdan Bucur: E o urgență națională să dublăm salariile în învățământ și în cercetare. Altfel, România intră ireversibil în degenerescență intelectuală și culturală

Prestigioasa revistă „Nature” a semnalat recent o realitate îngrijorătoare pentru comunitatea științifică internațională, pe baza cifrelor care rezultă din sondajul său anual în rândul doctoranzilor din întreaga lume. 85% dintre aceștia spun că nu au suficienți bani pentru hrană și pentru cheltuielile curente. Statul român alocă 1550 lei lunar în primii ani de școală doctorală și 1800 lei în anii terminali. Salariile de bază ale tinerilor care aleg să lucreze în cercetare încep de la circa 2.500 lei net. Este mult, este puțin?

În România – potrivit datelor publicate de Ministerul Educației – sunt, în 2022, peste 700.000 de studenți (în toate ciclurile de studiu), dintre care 10.000 beneficiază de burse doctorale. Bugetul alocat granturilor de doctorat este de 300 milioane lei.

Numărul total de absolvenți de doctorat a scăzut semnificativ în ultimul deceniu (de la 5.459 în 2010-2011 la 2.043 în 2018-2019), tendință valabilă și pentru absolvenții din domeniile tehnice, notează Strategia Națională de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022-2027. Același document relevă că România se plasează pe ultimul loc în UE în ce privește personalul din cercetare-dezvoltare (C&D) care, raportat la populația ocupată este de patru ori mai mic decât media UE. Cifrele reflectă o gravă hemoragie de materie cenușie pe care nicio strategie națională nu a reușit nu s-o oprească, dar nici măcar s-o încetinească până acum.

Într-un interviu exclusiv acordat GÂNDUL, istoricul și profesorul universitar Bogdan Bucur (SNSPA București) vorbește tranșant – în contextul „subfinanțării execrabile a învățământului în general” – despre corelația dintre „cancerul” plagiatelor și cuantumul burselor doctorale, ceea ce îi împinge pe viitorii cercetători sub nivelul de subzistență.

Stresul financiar al generației care ar urma să asigure viitorii formatori universitari sau viitorii oameni de știință este în creștere, pe fondul inflației globale. Iar atractivitatea unei cariere academice sau a muncii în cercetare științifică scade cu repeziciune. Sondajul acoperă toate continentele și relevă faptul că situația este la fel de dramatică, indiferent dacă vorbim despre studenții din Europa, SUA, Asia sau Africa. Cei de la revista Nature scot în evidență o mărturie cutremurătoare a studenților doctoranzi: pentru a se încadra în buget, sunt nevoiți să apeleze la „băncile de alimente” – acele alimente cu termen scurt de expirare, pe care le găsim și în supermarketurile din România, cu „bulina galbenă” și la preț redus.

Bursa acordată de stat pentru doctoranzi acoperă doar o jumătate din cheltuielile de subzistență

Situația doctoranzilor din România este chiar mai aproape de perspectiva înfometării, decât media la nivel global. O bursă doctorală de 1550 lei lunar este o jumătate din coșul lunar de subzistență calculat de Institutul Național de Statistică. La care se adaugă, desigur, chiria. Majoritatea studenților care urmează școala doctorală este nevoită să caute o sursă suplimentară de venit: fie că este vorba de un full time job, fie că își irosește timpul destinat cercetării aplicând la alte burse, granturi sau împrumuturi.

Și, pentru a vorbi mai departe despre cercetare, vorbim, în primul rând, despre starea învățământului superior în general, iar numai, în cele din urmă, despre calitatea lucrărilor de doctorat.

Însă nu putem avea așteptări nerealiste, întrucât această muncă de cercetare științifică ar trebui să o vedem integrată într-un întreg ecosistem, în care intră atât învățământul universitar și preuniversitar, cât și sistemul de salarizare din educație (care include, printre altele, cuantumul burselor doctorale, dar și perspectivele salariale ale tinerilor cercetători), spune Bogdan Bucur.

„Este absolut evident că o muncă în cercetarea științifică sau în învățământul superior – care începe întotdeauna cu lucrarea de doctorat –, ar trebui să fie un full time job. Iar pentru ca o teză de doctorat să fie de înaltă calitate – ceea ce ar trebui să constituie o bună premisă pentru o viitoare carieră de succes –, trebuie întrunită condiția minimală a originalității, fiind, în mod evident, exclusă, ab initio, problema plagiatului. Însă originalitatea e o condiție necesară, dar nu și suficientă. O a doua condiție ar fi ca teza în cauză să aducă cunoaștere suplimentară, să contribuie la dezvoltarea științifică a domeniului în care se susține lucrarea doctorală respectivă. O astfel de contribuție de înaltă calitate nu se poate realiza decât dacă doctorandul respectiv se dedică în totalitate muncii de cercetare în perioada în care lucrează la teza de doctorat. Este o condiție care, din păcate, se realizează extrem de rar, spre deloc, dată fiind imposibilitatea de a acoperi din bursa doctorală măcar cheltuielile de subzistență. Discutăm aici despre veniturile de bază, atât în cercetarea doctorală, cât și în cariera didactică și în cercetare. Nu luăm în calcul în acest moment alte resurse financiare pe care le pot accesa aceste categorii profesionale: granturi, alte burse, alte joburi” – Bogdan Bucur.

Salariul de bază al unui cercetător științific începe de la suma de 2500 lei net

România alocă sub 0,5% din PIB pentru cercetare și dezvoltare, în timp ce media UE este de 2,5%. Cu această pondere, România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Recent, ministrul Cercetării, Dezvoltării și Inovării, Sebastian Burduja, a afirmat că, pe termen scurt și mediu, trebuie să mizăm pe atragerea investițiilor străine pentru că nu avem suficientă capacitate proprie de a genera inovare.

Burduja: Vorbim despre a întoarce acasă  cercetătorii de top din străinătate

„Dacă vrem să ieşim cu fruntea sus din actualele crize, noi trebuie să găsim resursele bugetare pentru a investi în inovare, deci în creștere economică, în condiții de trai mai bune pentru toți românii. (…) Vorbim nu numai despre a ține românii în țară, ci despre a întoarce acasă cercetătorii români de top din străinătate. Noi avem un apel de 168 mil. euro lansat care vizează tocmai întoarcerea acasă a cercetătorilor de top din străinătate, cu granturi de 1,4 mil. euro pe 3 ani de zile“, a spus zilele trecute Sebastian Burduja, ministrul Cercetării, Dezvoltării și Inovării.

GÂNDUL a solicitat, în interviu, o opinie istoricului Bogdan Bucur, în calitate de cercetător care a lucrat mai bine de 10 ani la un volum premiat recent de Academia Română („Sociologia proastei guvernări în România interbelică”), cu privire la strategia expusă de ministrul Cercetării.

Bogdan Bucur: Nu cred în niciun proiect de strategie-dezvoltare care nu începe cu dublarea salariilor de bază în învățământul superior și cercetarea științifică

„Nu cred în niciun proiect de strategie-dezvoltare, în niciun proiect de politică publică și în niciun proiect de finanțare a acestei activități care să nu înceapă cu dublarea – cel puțin cu dublarea salariilor de bază în zona învățământului superior și a cercetării științifice. Orice altă abordare mi se pare dintru început ridicolă. Cel puțin din perspectiva mea nu putem vorbi despre sume și finanțări faraonice când salariile cercetătorilor sunt absolut mizerabile. Nu mai crede nimeni în astfel de vorbe goale. (…)

Eu aș refuza din start orice discuție despre îmbunătățirea actului de educație sau despre orice dezvoltare în zona de cercetare-inovare fără să văd pe masă ordonanța de urgență privind dublarea salariilor în aceste domenii. Semnată, chiar și ca propunere, de către miniștrii de resort. Și contrasemnată de primul ministru. Nu se poate lansa nicio dezbatere, nicio discuție în aceste domenii cheie fără să avem pe masă ordonanța de urgență prin care se dublează salariile din învățământ și cercetare. Restul e praf în ochi. Și bătaie de joc” – Bogdan Bucur.

Nimic despre creșterea salariilor de bază ale cercetătorilor în Strategia Națională de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022-2027

România se plasează pe ultimul loc în UE și în ce privește personalul din cercetare-dezvoltare, iar numărul doctoranzilor este în scădere așa cum rezultă și din Strategia Națională de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022-2027. Cu toate acestea, strategia nu menționează nicăieri necesitatea creșterii burselor doctorale acordate de stat și a salariilor de bază din cercetare-dezvoltare. Acțiunile propuse pentru a atrage tineri valoroși în activitatea de cercetare se rezumă la promisiuni legate de granturi pentru proiecte punctuale, diferite oportunități de formare profesională sau parteneriate public-private între universități și mediul economic.

„Personalul cercetare-dezvoltare (C&D) raportat la populația ocupată este de patru ori mai mic decât media UE. La acest indicator, România se plasează pe ultimul loc în UE, manifestând, totodată, o tendință divergentă, de stagnare în raport cu tendința europeană de creștere. (…) Mai mult, numărul normelor de cercetare din universități este asociat preponderent procentului de cercetare din cadrul normei didactice, existând foarte puțini cercetători cu norma întreagă.

Numărul total de absolvenți de doctorat a scăzut semnificativ în ultimul deceniu (de la 5.459 în 2010-2011 la 2.043 în 2018-2019), tendință valabilă și pentru absolvenții din domeniile tehnice. Deși ponderea absolvenților de doctorat în totalul cercetătorilor este relativ mare (56% în 2018), cifrele actuale de școlarizare și capacitatea sistemului de învățământ și cercetare de a forma noi cercetători
nu răspund nevoii de creștere a numărului de cercetători.

Atractivitatea slabă a sistemului C&D pentru cercetători, mai ales comparativ cu universitățile și cu institutele de cercetare din afara României, în condițiile subfinanțării și ale prestigiului scăzut al universităților și al institutelor, limitează capacitatea de a atrage, de a forma și de a menține cercetători performanți atât din România, cât și din străinătate. (…)

Instrumentele de finanțare pentru tinerii cercetători performanți au fost reduse în ultimii ani, ceea ce a dus la o mobilitate a acestora în afara granițelor țării, în domeniul CDI, sau chiar la plecarea lor spre alte sectoare economice, mai motivante din punct de vedere financiar”.

Istoricul și profesorul universitar Bogdan Bucur face însă o radiografie dură a realității „din teren” a situației doctoranzilor și a tinerilor cercetători aflați la început de drum, dar și a gravelor disfuncționalități ale ecosistemului de învățământ în care se formează tinerii care ar trebui să ajungă elita României în domeniul academic și în cel științific.

Rep. Care este perspectiva unui student doctorand, așa cum o percepeți de la catedra universitară? Se poate încadra un doctorand – cu toate cheltuielile aferente muncii sale de cercetare în bursa de 1550 până la 1800 lei acordată în prezent de stat? Își poate onora – la cel mai înalt nivel de performanță – activitatea de cercetare, dacă este nevoit să își completeze veniturile cu alte joburi suplimentare?

Bogdan Bucur: Dacă nu v-aș cunoaște, doamna Popa, aș crede că mă luați la mișto cu această întrebare. Ca să vă răspund, vă propun să recurgem la cifre. Valoarea coșului de consum lunar, pentru o singură persoană adultă, este de 3.275 lei, în România, la nivelul lunii octombrie 2022. Și vreau să fim bine înțeleși: coșul minim de consum acoperă exclusiv nevoile de bază necesare unei persoane pentru un trai decent. Așadar, bursa doctorală acoperă numai jumătate din coșul minim de consum lunar. Iar salariul unui profesor universitar titular aflat la jumătatea carierei – într-o poziție de lector universitar cu 10-15 ani vechime (cum este cazul meu) – de-abia dacă depășește cu numai 1.000 de lei valoarea coșului minim individual de consum și se învârte în preajma sumei de 4.500 de lei. Numai că, între timp – ca să mă refer tot la cazul meu –, a mai apărut și un copil (căci, așa-i în tenis) și suntem o familie de 3 membri (al cărei coș minim lunar de consum se ridică acum, potrivit cifrelor oficiale, la 7.112 lei). Sper că aceste cifre să fie suficiente pentru a putea explica subiectul absolut penibil al situației cu adevărat jenante, din punct de vedere material, în care se zbate lumea intelectuală românească (educația și cercetarea).

Ideea de a salariza doctoranzii, profesorii universitari și cercetătorii cu sume care de abia dacă acoperă coșul minim lunar – sau care se situează adeseori sub valoarea acestuia – este înjositoare la modul absolut. Îți arată disprețul suveran pe care societatea românească în ansamblul ei (care cuprinde clasa politică, dar fără a se rezuma la aceasta) îl manifestă față de boierii spiritului (ca să folosesc o expresie cândva consacrată pentru mediul intelectual). Dar – pentru numele lui Dumnezeu – un doctorand, un profesor sau un cercetător științific are nevoi (culturale și intelectuale) superioare celor de bază. – Bogdan Bucur

Rep. Într-o declarație recentă, ministrul Cercetării, Sebastian Burduja, vorbea despre această problemă a cercetării în România, spunând că „vorbim nu numai despre a ține românii în țară, ci despre a întoarce acasă cercetătorii români de top din străinătate”. A întoarce acasă cercetătorii de top este un demers destul de costisitor, atât de convingere, cât și financiar. Însă care ar fi prioritatea zero, în opinia dvs, pentru a oferi susținere cercetătorilor aflați la început de drum?

Bogdan Bucur: Vă răspund la nivelul simțului comun. Dintru început, vreau să știți că pot accepta că există și alte variante de răspuns, pentru că, într-adevăr, există modele teoretice diferite de abordare a acestui subiect. Dar la nivelul simțului comun, o activitate profesională este atractivă în primul rând prin nivelul de salarizare. Și am în vedere un exemplu pe care îl cunoaștem cu toții: mă refer la salarizarea magistraților. Este absolut evident că atractivitatea crește în momentul în care circulă informația la nivelul opiniei publice că intrarea în profesia de magistrat se face de la 2000 de euro și ajunge până la 5000 de euro în vârful carierei. Peste aceste venituri, se mai adaugă alte avantaje, precum decontarea unor deplasări, medicamente și tratamente medicale, oportunități de perfecționare în străinătate, pensii speciale și așa mai departe. Este și motivul pentru care există o competiție acerbă la Institutul Național al Magistraturii. Aceasta este comparația pe care aș face-o cu cercetarea.

Însă aceste sume uriașe care se alocă (n.r. despre care vorbește și ministrul Sebastian Burduja) – și este bine că se alocă – ele nu ajung la angajații din cercetare. Acele sute de milioane de euro sunt sume cu care se finanțează eventuale proiecte de cercetare. Nu sunt sume destinate personalului care se ocupă de cercetare în institute sau universități.

Revenind: un domeniu profesional nu devine atractiv pentru tinerii cu potențialul de a face performanță decât în momentul în care încadrarea salarială este ofertantă. Iar când tinerii știu că încadrarea de bază în profesia de cercetător, sau în prima treaptă a învățământului superior – de asistent universitar – s-ar face (n.r. în mod ideal) la 2000 de euro, este absolut evident că, încă din liceu, tinerii își pot proiecta o carieră în acest domeniu.

Așadar, toate aceste sume uriașe pe care anunțăm că le investim în activitatea de cercetare nu sunt de natură să asigure atragerea de talente și retenția cercetătorilor în institutele din România – și asta în momentul în care vorbim despre un domeniu legat direct de evoluția și dezvoltarea societății românești în particular și a umanității în general. Și în acest context este necesară o precizare: activitatea de cercetare-dezvoltare și inovare se desfășoară în mare măsură în institute naționale și în universități și, probabil, într-o mai mică măsură în companii private.

Rep. Așadar este cumva prematur, în opinia dumneavoastră, să vorbim despre investiții în proiecte de cercetare înainte de a vorbi despre investiții în salarizarea de bază a resursei umane din cercetare.

Bogdan Bucur: Puteți lua răspunsul meu așa cum este, însă după mintea mea – puțină și imperfectă – mi se pare perfect ridicol să discutăm despre strategii în domeniul cercetării-dezvoltării, despre asemenea sume uriașe, în condițiile în care noi știm că salarizarea personalului care lucrează în acest domeniu este absolut mizerabilă. Mi se pare o bătaie de joc. Prin urmare, nu cred în niciun proiect de strategie-dezvoltare, în niciun proiect de politică publică și în niciun proiect de finanțare a acestei activități care să nu înceapă cu dublarea – cel puțin cu dublarea salariilor de bază în zona învățământului superior și a cercetării științifice. Orice altă abordare mi se pare dintru început ridicolă. Cel puțin din perspectiva mea nu putem vorbi despre sume și finanțări faraonice când salariile cercetătorilor sunt absolut mizerabile. Nu crede nimeni în astfel de vorbe goale.

Rep. Ce consecințe, pe termen mediu și lung poate avea această incapacitate a statului român de a reține profesioniști valoroși în învățământul superior și cercetare? Care fie pleacă peste hotare, fie în mediul privat.

Bogdan Bucur: În primul rând, în condițiile în care domeniul profesional respectiv nu este atrăgător pentru persoanele competente și calificate, evident că aceste persoane își doresc să trăiască bine și nu să moară de foame și atunci se duc către alte domenii profesionale sau peste hotare. În plus, rămân angajați în sistemul despre care vorbim – în mare măsură – cei care din diferite motive nu vor sau nu pot accesa alte poziții profesionale în afara țării sau în mediul privat.

Și atunci rămâne în sistem o masă critică de persoane cu o calificare modestă. În opinia mea, dacă nu plătești foarte bine profesioniștii competenți și valoroși, plătești degeaba. Ideea de a readuce în țară cercetători de top este teoretic bună, dar în realitate neinspirată, dacă nu chiar proastă. Pentru că acei oameni au făcut sacrificii uriașe pentru a pleca – dezamăgiți – din România, inclusiv de natură personală sau familială, s-au stabilit în alte țări, acolo unde s-au așezat și și-au reconstruit viața, și eu nu cred că sunt dispuși să se întoarcă. O strategie mai inspirată ar fi să creștem cercetători și tineri competenți în sistemul românesc de învățământ și să-i convingem să rămână aici printr-un sistem de salarizare extrem de atrăgător.

O altă idee ar fi să atragem cercetători cu potențial din țări care au o economie mai slabă decât cea a României. Cu alte cuvinte, așa cum alte state occidentale au o strategie de a atrage creiere din Europa de Est, și noi ar trebui să avem o strategie de a atrage creiere din zone mai defavorizate economic decât România.

Rezumând, aș pune accentul pe două direcții ale creșterii bazei de talente în învățământul superior și cercetare: să îi ofertăm pe tinerii care sunt în sistemul nostru de învățământ și de cercetare cu un sistem de motivare salarială competitiv, să îi motivăm și pe cei care sunt acum în liceu să se ducă spre zona de cercetare-inovare și să facă performanță și să mizăm pe un import de creiere din țări mai defavorizate.

Rep. Revenind la sistemul burselor doctorale, în condițiile în care, iată, avem scandal după scandal de plagiat. Decidenții pun accentul pe un sistem de sancțiuni bine pus la punct. O condiție necesară, dar nu suficientă pentru a încuraja performanța. Sancționăm impostura, dar cum ar trebui să încurajăm performanța?

Bogdan Bucur: Este absolut evident că o muncă în cercetarea științifică sau în învățământul superior – care începe întotdeauna cu lucrarea de doctorat –, ar trebui să fie un full time job. Iar pentru ca o teză de doctorat să fie de înaltă calitate – ceea ce ar trebui să constituie o bună premisă pentru o viitoare carieră de succes –, trebuie întrunită condiția minimală a originalității, fiind, în mod evident, exclusă, ab initio, problema plagiatului. Însă originalitatea e o condiție necesară, dar nu și suficientă. O a doua condiție ar fi ca teza în cauză să aducă cunoaștere suplimentară, să contribuie la dezvoltarea științifică a domeniului în care se susține lucrarea doctorală respectivă. O astfel de contribuție de înaltă calitate nu se poate realiza decât dacă doctorandul respectiv se dedică în totalitate muncii de cercetare în perioada în care lucrează la teza de doctorat. Este o condiție care, din păcate, se realizează extrem de rar, spre deloc, dată fiind imposibilitatea de a acoperi din bursa doctorală măcar cheltuielile de subzistență.

Aceasta este o problemă uriașă și flagrantă și am rămas surprins să constat că ea este o problemă împărtășită de doctoranzii din întreaga lume în urma sondajului efectuat recent de prestigioasa revistă Nature. Credeam că este doar o problemă românească, dar iată că este o problemă globală. Iar când am citit că 85% dintre doctoranzii lumii au probleme în a-și asigura suficientă hrană, vă mărturisesc că m-am cutremurat. Este absolut evident că – în condițiile în care un tânăr cercetător aflat în școala doctorală sau la început de carieră sau un profesor universitar, până la mijlocul carierei, are probleme uriașe în ceea ce privește asigurarea nevoilor de bază din bursă sau din salariul de bază – calitatea activității de cercetare și calitatea actului didactic nu poate avea decât de suferit. Este și motivul pentru care în România avem flagelul acesta al tezelor de doctorat plagiate. Dar eu nu înțeleg cum ar putea fi altfel, în condițiile în care avem această bătaie de joc în ceea privește remunerarea absolut necorespunzătoare în cercetare și în învățământul superior.

Desigur, plagiatul e un fenomen absolut cancerigen, dar trebuie să-i analizăm cauzele profunde, ceea ce aproape nimeni nu face. Să nu uităm că, pentru foarte mulți oameni, doctoratul nu este altceva decât o modalitate temporară și suplimentară, de a-și completa veniturile. Adesea, teza de doctorat este ceva banal care trebuie bifat în viață și o simplă formalitate. În realitate, tezele de doctorat – care ar trebui să constituie piatra de temelie din cariera unui intelectual – ar trebui să circule și să aducă un plus de cunoaștere științifică la nivel internațional în domeniul respectiv.

Rep. Din experiența personală a formulării, documentării și demonstrării unor ipoteze științifice în teza de doctorat, cât efort ați investit în acest proiect?

Bogdan Bucur: În cazul meu, de pildă, după ce mi-am susținut teza de doctorat am mai petrecut ani de zile pentru a mă asigura că nu greșesc în ipotezele pe care le-am enunțat și ulterior validat metodologic, iar ulterior, la fix 10 ani distanță de la momentul începerii tezei mele de doctorat am publicat cartea care avea să primească premiul Academiei Române – mă refer, desigur, la Sociologia proastei guvernări în România interbelică.

Că tot vorbim de cercetare științifică, după 10 ani de muncă de cercetare doctorală (instituțională si individuală) și după obținerea premiului Academiei Române pentru acest volum, am primit 1860 de lei. Banii aceștia i-am cheltuit la o masă, într-un cochet restaurant bucureștean, alături de cei mai buni prieteni ai mei și de soțiile noastre, într-o singură seară. Suma este josnic de ridicolă! Ar fi fost puțin și 1.860 de euro pentru 10 ani de muncă. Mai ales că lucrarea despre care discutăm aduce o contribuție originală la cunoașterea sociologică a perioadei respective prin punerea în discuție a câtorva ipoteze științifice privind guvernarea provinciilor alipite la 1918 Vechiului Regat pe care nimeni nu le-a demonstrat până acum.

Este evident că aici vorbim despre o muncă uriașă care nu poate fi apreciată în bani. Este o muncă făcută exclusiv din pasiune. Dar atunci când analizăm fenomenul tezelor de doctorat plagiate ar trebui să începem cu calitatea sistemului de învățământ la nivel predoctoral. La calitatea lucrărilor de disertație. La calitatea masteranzilor. A studenților. Și chiar a elevilor de liceu. Iar pentru toate aceste lucruri există măsurători sociologice și mă refer la testele PISA care indică faptul că unul din doi elevi de liceu din România este în zona analfabetismului funcțional.

Așadar avem o problemă cronică cu capacitatea tinerilor de a citi, de a învăța și de a înțelege ceea ce învață. Aceste probleme sunt la baza sistemului de educație. Este greu de înțeles pentru mine de ce avem atâtea așteptări înalte de la vârful sistemului de educație, care este școala doctorală. Problema plagiatelor în tezele de doctorat este doar vârful icebergului.

Și aici revenim la problema salarizării necorespunzătoare a profesorilor din sistemul preuniversitar și universitar. Unde se duc, cu preponderență, trei categorii de oameni: cei pasionați (pe care nu îi interesează, neapărat, nivelul de trai, căci sunt niște visători), cei care nu au problema venitului (pentru că au acces la alte surse de venit din familie) sau cei care își asumă că nu pot accesa o zonă profesională mai bine remunerată (pentru că nu au calificările necesare).

Cel puțin în zona sistemului universitar eu nu cunosc niciun profesor care să nu aibă cel puțin două joburi. Pentru că nu se poate trăi din salariul de profesor.

Așa că nu înțeleg de ce ne mirăm de calitatea educației când salarizarea, în special în sistemul preuniversitar, este mizerabilă. Ce tip de formatori poate atrage educația cu un astfel de sistem de salarizare?

Așa că, în opinia mea, cea mai eficientă măsură – și o extremă urgență – ar fi cel puțin dublarea salariilor profesorilor – din învățământul preuniversitar și universitar. Așa cum s-a întâmplat în cazul medicilor acum câțiva ani.

Eu aș refuza din start orice discuție despre îmbunătățirea actului de educație sau despre orice dezvoltare în zona de cercetare-inovare fără să văd pe masă ordonanța de urgență privind dublarea salariilor în aceste domenii. Semnată, chiar și ca propunere, de către miniștrii de resort. Și contrasemnată de primul ministru. Nu se poate lansa nicio dezbatere, nicio discuție în aceste domenii cheie fără să avem pe masă ordonanța de urgență prin care se dublează salariile. Restul e praf în ochi. Și bătaie de joc.

Rep. Cum apreciați că se reflectă stresul financiar care, iată, este în creștere în întreaga lume, în performanța, motivația și activitatea curentă a studenților doctoranzi?

Bogdan Bucur: Excelentă întrebare: îmi permiteți astfel să dezvolt răspunsul lăsat neterminat de la întrebarea precedentă. Stresul financiar sau insatisfacția materială a lumii intelectuale se manifestă în mai multe direcții. În primul rând, prin frustrarea de la satisfacerea nevoilor superioare (culturale și intelectuale).

În opinia mea, doctoranzii, cercetătorii științifici și profesorii universitari (aflați la începutul și până spre mijlocul carierei) își refuză, adesea, mersul la restaurante cochete (considerate, din frustrare, ca fiind de lux) sau nu consumă produse alimentare de înaltă calitate, se îmbracă ieftin, nu participă la spectacole importante pentru viața culturală națională și internațională în principalele săli de concerte din Europa sau din marile orașe (filarmonică, operă, teatru, concerte live), nu vizitează locuri din țară și străinătate trebuincioase pentru dezvoltarea și evoluția lor culturală și intelectuală, nu-și permit să-și cumpere cărți publicate în străinătate sau să se aboneze la jurnale științifice și altele asemenea.

Este evident că atunci când veniturile nu acoperă nici măcar coșul minim de consum, este de prisos să discutăm despre satisfacerea nevoilor superioare. De aceea, toate persoanele aflate în categoriile enunțate anterior – doctoranzi, cercetători științifici și profesori universitari (aflați la începutul și până spre mijlocul carierei) – sunt într-o permanentă fugă după un serviciu suplimentar, colaborări profesionale sau alte contracte, pentru suplimentarea veniturilor. Întrucât salariul de bază este în mod evident insuficient, căutarea de venituri suplimentare constituie o activitate permanentă în viața unui intelectual. Ceea ce desigur că îl distrage de la atenția pe care ar trebui să o acorde ocupației sale de bază.

Faptul că ocupațiile intelectuale sunt neatractive financiar determină tinerele persoane talentate și competente să aleagă alte profesii. De unde rezultă alte două consecințe: cei care lucrează în învățământ și cercetare o fac sau din pură pasiune sau pentru că nu au alte alternative pe piața muncii. Acum, mai trebuie recunoscut și faptul că România are o tradiție îndelungată în a-și salariza prost profesiile intelectuale. Am documentat această temă în Sociologia proastei guvernări în România interbelică.

Rep. Există situații în care, în mod explicit, un student strălucit pe care l-ați vedea în mediul academic, cercetător sau profesor, a ales un alt parcurs profesional din cauza perspectivelor financiare?

Bogdan Bucur: În opinia mea, cele mai multe persoane competente și talentate care ar trebui să aleagă calea educației și cercetării științifice în România nu o fac, tocmai din rațiuni financiare. România are o hemoragie uriașă de creiere. De altfel, aproape jumătate din absolvenții colegiilor naționale prestigioase din țară aleg să meargă la facultate în străinătate. Cei mai mulți nu se mai întorc.

Rep. Grilele de salarizare pentru cei care aleg să intre în cercetare nu arată nici ele mai bine. Un cercetător științific la început de drum este plătit, în medie, cu puțin peste 2000 lei net. Se ajunge la 4000 – 5000 lunar (in medie) după ani de muncă și de examene. Este un venit de natură să încurajeze valorile să intre în cercetare?

Răspuns: Consider că am răspuns, deja, în mare parte, la această întrebare. Nu mai vorbesc că la suma penibilă de 4.000-5.000 de lei despre care vorbiți dumneavoastră se ajunge către mijlocul carierei și în mod evident nu este o formulă de salarizare care să fie considerată atractivă (mai cu seamă în marile orașe – acolo unde sunt concentrate universitățile și principalele centre de cercetare). Ca să fie clar: după mintea mea, o salarizare atractivă în educația superioară și cercetarea științifică înseamnă echivalarea veniturilor și a celorlalte avantaje salariale cu magistratura. Am observat, dacă privim cu atenție, că România știe să plătească atunci când trebuie (a se citi când este obligată).

În opinia mea, un asistent universitar sau un simplu cercetător științific cu doctorat (fără grad) trebuie salarizat cu minimum 11.000 lei pe lună asemenea unui judecător de judecătorie cu 3 ani vechime, un lector universitar sau cercetător științific III trebuie plătit cu minimum 17.000 de lei pe lună asemenea unui judecător de tribunal cu 5 ani vechime, un conferențiar universitar sau cercetător științific II trebuie remunerat cu minimum 19.000 de lei pe lună asemenea unui judecător de curte de apel cu 10 ani vechime, iar un profesor universitar sau cercetător științific I trebuie recompensat cu minimum 24.000 de lei pe lună asemenea unui judecător de curte supremă cu 15 ani vechime. Nu mai vorbesc acum despre celelalte avantaje materiale ale magistraților sau despre pensiile speciale: mă refer exclusiv la salariu. De ce pentru magistrați se poate, iar pentru profesori și cercetători nu? Adevăratele magistraturi naționale sunt dăscălia și cercetarea științifică, iar nu zdrăngănitul cătușelor.

Rep. Dacă am gândi un „coș lunar” al intelectualului, așa cum Institutul Național de Statistică calculează coșul gospodăriilor, ce am include în acest coș? Ce cheltuieli absolut necesare are un intelectual pentru a-și alimenta statutul de intelectual?

Bogdan Bucur: Și la această întrebare consider că v-am răspuns parțial mai sus. În opinia mea, în cazul profesiilor intelectuale, valoarea coșului minim pentru nevoile culturale și intelectuale de bază trebuie cel puțin să dubleze valoarea coșului nevoilor primare de bază. Căci prin natura ocupației, intelectualii au nevoi culturale și intelectuale de bază (nu știu dacă există termenul, dacă nu există îl inventez eu acum). De aceea, eu consider că salariile din educație și cercetare trebuie cel puțin dublate imediat și în regim de extremă urgență. Altfel, România se tâmpește în mod accelerat. Căci, profesorii care aleg să meargă în preuniversitar pe salariile cu mult mai lipsite de atractivitate decât în învățământul superior o fac adesea pentru că nu altă alternativă profesională, ca să mă exprim eufemistic. De aici și calitate slabă a studenților care ajung la universitate. Este o urgență națională să facem atractive salarial dăscălia și cercetarea științifică. Altfel, România intră într-o fază de degenerescență intelectuală și culturală ireversibilă.