Câte trei

Îmi spunea săptămânile trecute un om drag, pe care viața îl încearcă în această primăvară muribundă, că, de cele mai multe ori, când pleacă un om important, dintr-o anumită sferă, fie că vorbim de sport, de cultură sau de societate, în general, se respectă un model: mor câte trei. Cum câte trei?, am întrebat, înțelegând din trista socoteală că, după dispariția atât de timpurie a lui Alex. Ștefănescu și după golul imens lăsat în literatură și în viața noastră de Dinu Săraru, ar mai urma să plece un om mare al culturii, curând. Nu mi-a explicat prea multe, mi-a spus doar să fiu atentă, să mă uit în jur bine și să înțeleg că, vrem nu vrem, modelul se respectă.

Așa a fost.

La final de martie 2024, după ce critica literară românească și literatura profundă și-au luat rămas bun de la doi oameni de excepție, aflăm, pe seară, că s-a stins Nicolae Manolescu. Nu l-am cunoscut personal niciodată. Adică ne-am văzut, chiar ne-am uitat unul în ochii celuilalt, cel mai recent la înmormântarea lui Alex. Ștefănescu, dar nu am schimbat niciun cuvânt.

Știu, din poveștile familiei mele și chiar din clipe la care am fost și eu martor, că între Manolescu și Păunescu, la un moment dat, s-au creat niște prăpăstii. Nu imposibil de trecut, dar greu de lăsat în urmă. Și, totuși, în 2010, când viața ne-a dat cea mai grea încercare, cumva cei doi s-au reapropiat.

Unul întinzând mâna din pământ, altul punând pământul în drumul nostru, acolo unde trebuia să fie pus. Mai știu că, recent, în „România literară” pe care Nicolae Manolescu o conducea, a fost publicată și o poezie de Adrian Păunescu. Gesturi firești, aparent mărunte, dar importante pentru noi, pentru mine, ca semn de respect și de recunoaștere și pe acest palier al literaturii, deloc ușor de ignorat.

Mai știu că, în capela cimitirului Bellu, unde spuneam că l-am văzut acum o lună ultima dată pe Nicolae Manolescu, acesta s-a uitat lung către „Flacăra lui A.P.”, pe care o dusesem eu acolo, cu regretul Alex. Ștefănescu pe pagina întâi. Și s-a uitat la revistă și s-a uitat la mine și iar la revistă și iar la mine. N-am schimbat nici atunci vreo vorbă. Desigur, acum îmi pare rău. Aș fi putut să mă duc la dumnealui, să-i ofer chiar eu exemplarul din revistă și să-i spun cum mă numesc și cu ce mă ocup în viață. N-am știut că e ultima ocazie. Nu mi-am amintit că e bine, din când în când, să lăsăm deoparte orgolii sau idei preconcepute.

Al treilea mare literat care pleacă de pe această lume, în mai puțin de o lună de zile, respectând șirul tragic al doliului prelungit, lasă, așa cum știm cu toții, un enorm gol în critica literară, în viața României literare, în sensul larg al cuvintelor.

După ce că nu prea mai avem scriitori care să aibă curaj să scrie ceea ce le dictează sufletul, după ce că poezia contemporană a ajuns un amestec aproape dezgustător între înjurături și pornografie, după ce că mai avem puțin și punem inteligența artificială să scrie totul, în locul acelora care cândva se numeau dramaturgi, romancieri și așa mai departe, acum se pare că rămânem și fără singurii oameni care dovediseră că au dreptul să critice, adică să iubească, să ierte, să înțeleagă, să rătăcească prin biblioteci adevărata literatură.

Dumnezeu să-l odihnească pe Nicolae Manolescu! Și să-l împace, până la capăt, cu toți aceia care aici, pe pământ, n-au apucat să-i fie prieteni sau față de care a uitat chiar dumnealui drumul de întoarcere. Cât despre noi, nimic de spus. Ne-am tot jucat de-a singurătatea, ne-am tot crezut ai nimănui: ne ardem cu focul.

Citește și:

Dinu Săraru ne vede

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel