Cartea „Portretul neretușat al lui Nicolae Ceaușescu”, apărută la Editura Evenimentul Zilei și Capital oferă detalii despre dictator printr-o serie de interviuri realizate cu persoane apropiate regimului. Toma Roman Jr., istoric, jurnalist și autor, reconstituie o imagine mai puțin cunoscută a lui Ceaușescu. Aceasta este bazată pe mărturiile unor indivizi care au deținut funcții importante în timpul regimului comunist, rude sau cunoscuți ai dictatorului, arată evz.ro.
Printre cei intervievați se numără Alexandru Budișteanu., fostul arhitect-șef al Bucureștiului.
Doctorul Alexandru Budișteanu a fost arhitect-șef al Capitalei între 1977 și 1983. În acea perioadă, dictatorul era fascinat de proiecte urbanistice. Budișteanu, cu un simț acut al observației, a surprins degradarea anturajului „geniului” și a dictatorului însuși.
Budișteanu povestește despre fascinația lui Nicolae Ceaușescu pentru edificii grandioase și despre felul în care trata machetele ca pe niște piese de Lego personale.
Incapabil să interpreteze planuri tehnice, Ceaușescu solicita machete la scară 1:1 pentru a le aproba și insista pe demararea imediată a lucrărilor, ignorând dificultățile tehnice sau financiare.
„Pentru el şi Elena Ceaușescu era un fel de joc de societate, atunci când vedeau planuri de construcţie, de urbanism. Era un joc cu două personaje principale, ei doi, şi restul, cu rol secundar, care trebuiau să-şi exprime admiraţia şi adeziunea pentru ceea ce le trecea prin cap „conducătorilor”. Nimeni nu avea curajul să-i contrazică, să le spună că vorbesc aiureli.
El nu putea să citească planuri, îi trebuiau machete, eventual la scara 1/1, făcute din butaforie. După ce aproba o machetă, peste câteva zile, îi spunea primarului oraşului: „Ţi-am aprobat macheta. De ce nu ai început lucrul?”.
În consecinţă, se punea un excavator să sape şi atunci tovarăşul spunea „Bravo” iar proiectarea propriu-zisă începea în mare viteză.”, a spus Dr. Alexandru Budișteanu.
Dacă erau menționate sacrificii inutile sau demolări de monumente, acesta devenea suspicios. Orice cerere trebuia să înceapă cu laude. La prezentări, se pregăteau cu machetele, dar dacă dictatorul era într-o dispoziție proastă, un ministru strângea totul rapid pentru a evita problemele.
„Activiştii din jurul lui începeau să-i mulţumească pentru fiecare gogomănie, ba chiar îi spuneau că vorbele lui i-au iluminat brusc. Eu eram exasperat, dar găsisem o tactică. Ziceam şi eu „da, da, foarte bine”, dar completam: „Nu e bine să vă mai prezentăm o variantă?” El devenea curios şi mă întreba despre ce e vorba şi începeam un fel de jonglerie, din care să rezulte că ideea fezabilă tehnic pe care o aveam, îi venise de fapt chiar lui. Trebuia să-i induc asta. Dacă îi spuneai că e vorba de sacrificii umane şi financiare inutile, că se demolează monumente, clădiri vechi, devenea brusc suspicios: „Tovarhăşi, cine are intheres să nu se demoleze clădirhea asta?”, își amintește Budișteanu.