Cine bate pe cine?
Ajungem în 2024, gâfâind, pierzând bătălii după bătălii şi citim, printre rânduri, următoarea ştire: un elev şi-a bătut, la şcoală, diriginta. Apoi, în urma unei puternice anchete privind comportamentul nepotrivit al adolescentului şi după ce a fost reţinut de autorităţi pentru 24 de ore, acesta a fost sancţionat. Cum? Timp de cinci zile, nu mai poate intra în şcoală. Apoi, se întoarce, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, şi, probabil, la următorul atac de nervi, dă în cine poate, loveşte pe cine prinde. Sau, dacă avem noroc, sparge doar un geam sau găureşte cu pumnul lemnul unei bănci care doar mai aminteşte de anii în care elevii veneau la şcoală ca să înveţe, printre altele, şi ce înseamnă respectul.
Nu demult, apăruse un scandal cu o profesoară care îşi agresa verbal elevii, care le mai aplica şi o riglă în palmă, dacă nu stăteau potoliţi în bănci şi dacă nu vorbeau frumos cu aceia de la care ar trebui să aflăm tainele vieţii. Sigur că femeia a fost, de asemenea, judecată de comisii de disciplină şi, cel mai probabil, a fost scoasă de pe linia pe care circula în învăţământul românesc.
Lipsa unei coerenţe între pedepsele aplicate profesorilor şi sancţiunile aplicate copiilor, atunci când şi unii şi alţii greşesc în aceeaşi direcţie, nu face decât să confirme lipsa unei strategii sănătoase în întregul domeniu al educaţiei. Nu avem, cum ne place să spunem dacă ne întreabă mai marii din vest, pe care, din gelozie, îi criticăm şi când fac fapte bune, un sistem de învăţământ superior altora. Nu suntem noi mai cu moţ, din contră.
De multe ori, de când intră în primele clase ale ciclului primar, copiii noştri sunt forţaţi să înveţe mult prea multe informaţii despre lucruri pe care nici în poveşti nu le-au întâlnit. Şi investesc energie şi pierd din resursele de memorie şi le trece copilăria, încercând să fie primii. Pentru că asta contează în cele mai multe dintre şcoli: clasamentul.
Scriam, acum câteva săptămâni, că nu toţi profesorii sunt la fel. Că mai există, prin România noastră mare, şi profesori care ştiu să inspire, care vor să educe. Acum scriu că nu toţi elevii sunt la fel. Nu toţi au resursele necesare pentru a primi ceea ce unii dascăli încearcă să le ofere. Unii pornesc, de mici, cu aşa déficit de educaţie, încât nimic nu le poate sta în cale când se apucă să distrugă.
Educaţi-vă copiii! Spuneţi-le, de mici, care-s relele şi care-s faptele bune. Că nu ridicăm pumnul asupra nimănui, cu atât mai puţin asupra vreunui profesor care, în clasa a noua, ne dă o nota mai mică decât credem noi că am merita. Că lumea asta mare nu ni se cuvine, din oficiu. Că, pentru a o cuceri, trebuie să fim cinstiţi, să ne putem uita în oglindă şi să putem zâmbi, privindu-ne în ochi.
Ne apărăm copii, e firesc. Ni-i urcăm pe cel mai înalt piedestal, din câte găsim, pe tot parcursul vieţii noastre. Dar n-ar fi rău, din când în când, să le acceptăm defectele şi să încercăm să-i ajutăm cu adevărat, corectându-le. Azi lovim un profesor, mâine dăm foc la ceva în mijlocul parcului, poimâne furăm dintr-un magazin o cutie de bomboane şi, peste nişte ani, ne trezim toţi, vinovaţi sau nevinovaţi, în junglă. Pregătiţi să ne apărăm, dacă apare vreun atac de undeva. Încercând să supravieţuim, aplicând principiul: cine bate pe cine…
Citește și: