Cum au „murit” obiceiurile de înmormântare din România, de la acoperitul oglinzilor la jocurile de priveghi. „Nicio secundă mortul nu era lăsat singur în trei zile”

Viața din satul românesc tradițional se desfășura, până nu de mult, după reguli bine stabilite și păstrate de-a lungul vremii. Cele trei momente importante din viața omului – nașterea, căsătoria sau decesul – se desfășurau după ritualuri păstrate din generații, fără să se intervină asupra lor. O cunoscută etnografă din România a explicat, pentru Gândul, de ce aproape au dispărut aceste tradiții.

Specialiștii spun că cel mai bine s-au păstrat obiceiurile legate de înmormântare, aceste obiceiuri rezistând mult după ce altele au dispărut. De altfel, etnografa Janeta Ciocan de la Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare spune că aceste obiceiuri s-au păstrat până după Revoluție, chiar până la intrarea României în UE.

Potrivit ei, odată cu acest moment important pentru țara noastră, 80% din aceste obiceiuri au dispărut. Explicația ei este foarte simplă și are logică. Ea spune că se leagă de interdicția de a ține defunctul în casă cele trei zile, așa cum se obișnuia până aunci, și de obligația de a-l duce la capelă.

„Înmormântarea, care a fost cel mai conservator obicei dintre toate obiceiurile noastre, a pierdut din 1990 începând până înainte de pandemie, 80% din obiceiuri, pentru că, tot ceea ce trebuia să se întâmple în cele trei zile în casă, nu-și mai avea rostul”, explică etnograful Janeta Ciocan.

„A venit interdicția de a mai ține mortul în casă, nu mai avem unde să practicăm aceste obiceiuri. Mai mult, acum se moare la spital, nu acasă. Iar de la spital, mortul este dus direct la capelă”, mai arată ea.

Motivul pentru care se acopereau oglinzile

Acesta este motivul principal pentru care o serie de ritualuri nu mai pot fi practicate. Este vorba despre acoperirea oglinzilor din casă în perioada celor trei zile, care acum nu își mai are rostul. Explicația pentru acest obicei era credința conform căreia dacă mortul se vede în oglindă, vor fi doi morți în casă. Adică în curând va mai muri cineva din familie.

Pe de altă parte, priveghiul, cu ani în urmă, nu semăna cu cel de acum. Nicio secundă din cele trei zile, defunctul nu era lăsat singur. Priveghiul însemna ca, toate cele trei zile, cineva să stea lângă el, zi și noapte.

„Mortul nu era lăsat nicio secundă singur, în cele trei zile. Veneau tinerii noaptea, aveau jocuri de priveghi. Priveghiul nu era ca și acum, un sfert de oră la capelă, cu preotul spunând o rugăciune”, mai spune etnografa.

Singurul obicei care s-a păstrat nu are nicio logică

Mai există un singur obicei care s-a mai păstrat pe alocuri, însă fără a mai avea logica din bătrâni.

„Unii îl mai păstrează, în sensul că după ce se termină liturghia de înmormântare, se sparge o oală de lut. Dar oala de lut avea altă conotație”, mai arată ea.

Potrivit etnografei, în cele trei zile cât era mortul în casă, toate oalele erau așezate cu gura în jos, cu excepția uneia singure.

„Una singură era lăsată întoarsă, care se punea, de obicei sub sicriu. Locul unde stătea nu avea foarte mare importanță. Rolul ei era că dacă sufletul se obosește în perioada asta, cât stă în casă, să aibă unde se odihni. Și, ca nu cumva, în momentul în care era scos afară din casă, el să fie la odihnă și să rămână între cele două lumi, oala era spartă, pentru ca sufletul să se trezească și să meargă după sicriu”, mai spune etnografa.

Toate aceste ritualuri ce aveau loc în cele trei zile aveau rolul să îndrume sufletul să plece pe drumul lui, pentru a nu rămâne prins între cele două lumi, mai arată ea.

Jocurile care aveau rol de a cupla tinerii

În unele zone din județ, tinerii din sat se adunau noaptea la locuința defunctului și aveau loc diverse jocuri între ei. Aceasta se întâmpla, însă, atunci când defunctul era o persoană în vârstă, a cărei plecare la cele veșnică era așteptată și acceptată.

Aceste jocuri ale tinerilor ce aveau loc în nopțile de priveghi aveau rolul de a cupla tinerii care se plăceau. La baza acestor obiceiuri stă credința veche potrivit căreia, atunci când moare un om, un altul se naște. Această teorie a fost unul din subiectele dezbătute de etnografii Nicoară Mihali și Nicoară Timiș, în volumul „Catea Munților”.

„În Borşa, înmormântarea se mai numeşte şi comândare şi există nişte jocuri care se mai practică la priveghiul unor oameni în vârstă, când moartea era văzută ca o eliberare. Atunci când e vorba de tineri, morţi năpraznice sau accidentale, când morţile sunt foarte dureroase, nu se practică, acolo excelează bocetul”, explică etnograful Nicoară Mihali în cartea sa.

Sicriul, făcut doar după deces

O altă tradiție care s-a pierdut de-a lungul vremii este cea a confecționării sicriului. În satele de pe Valea Izei, tradiția este dintre cele care au dispărut cu mulți ani în urmă din motive economice. Adică în vechiul sat maramureșean, fiecare bărbat era responsabil să realizeze din lemn toate cele de trebuință pe lângă casă. În momentul în care avea loc un deces în familie, bărbații casei sau cei mai apropiați de familie mergeau în pădure și confecționau acolo sicriul, care nu putea fi cumpărat din altă parte, ca acum.

„Mergeau în pădure, tăiau copacul, acolo făceau sicriul și veneau cu el acasă. Pe vremea când nu găseam sicrie la magazin”, mai spune etnografa.