Cum era CRĂCIUNUL în închisorile COMUNISTE. „Iisus a fost prezent în celule, în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde”
În perioada comunistă, Sfânta Sărbătoare a Crăciunului trebuia să treacă neobservată, regimul încercând aproape cu disperare să îndepărteze oamenii de Dumnezeu. Totuși, credința nu poate fi îngrădită nici de regimurile totalitare, iar creștinii români au reușit în fiecare an, cu emoție și speranță, să primească nașterea Mântuitorului.
În locuințele lor, dincolo de priviri și urechi indiscrete, românii au aprins lumânări și au rostit, cu evlavie, rugăciuni, iar Biserica a rămas, și în acea perioadă comunistă, un punct de reper al conștiințelor care nu puteau fi încătușate.
- În pofida tuturor restricțiilor, și în închisorile comuniste reușea să pătrundă spiritul neasemuit de frumos al Crăciunului, chiar dacă torționarii deveneau din ce în ce mai răi în preajma sărbătorilor de iarnă.
- Cei care se opuneau regimului și ajunseseră după gratii trebuiau să simtă cât mai dureros așa-zisa reeducare la care îi obligau cei care se aflau la conducerea penitenciarelor și care respectau „directivele” nemiloase ale Partidului Comunist Român.
Credința, însă, a fost de fiecare dată mai puternică, lupta dintre bine și rău s-a dat sub toate formele și prin toate mijloacele, iar uneori un murmur și o rugăciune au fost mai puternice decât întregul mecanism de teroare implementat după 1945 în România.
„Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi”
Părintele Zosim Oancea, care a fost arestat în anul 1948, pentru că avusese îndrăzneala de a colecta ajutoare pentru familiile celor trimiși în pușcărie de regimul comunist, și-a amintit această perioadă a Crăciunului.
Iisus, spunea părintele, a fost prezent în celule, alături de toți deținuții care, pentru convingerilor lor politice, trebuiau eliminați din societate și, în foarte multe cazuri, eliminați și fizic.
„Iisus a fost, totuși prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde ce rosteau urarea: «La mulți ani!» Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul (n.red. – primul vers/strofă/tropar al fiecărei ode sau cântări dintr-un canon) Nașterii: «Îngerii cu păstorii măresc, iar magii cu steaua călătoresc»”, își amintea părintele Zosim Oancea, cel care a „petrecut” în temnițele coministe și în lagărele de muncă mai bine de 16 ani.
Atanasie Berzescu – condamnat prin Sentinţa din 9 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Timişoara la 10 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“ -, și-a amintit Crăciunul din anul 1952.
„În sfârșit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toți cei din celulă, patru la număr, cu expresia feței din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinși scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeași melodie cu «A venit și-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr.
Gardienii băteau disperați cu pumnii și cu picioarele în uși, amenințându-ne și ordonându-ne să încetam. Populația din Aiud s-a adunat în jurul închisorii; ascultau uimiți colindul, ca la urmă să cante și ei cu noi. Am trăit și am simțit adânc aceste momente sublime.
În acele clipe puteau să se deschidă ușile toate, gardienii să ne ucidă, că noua nu ne mai era frica de nimic. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi”, și-a amintit Atanasie Berzescu.
„Cad nămeții și pierim, fară cruce, fără țară”
Deși erau supuși unui regim strict și unor violențe care cu foarte mare greutate ar putea fi descrise, deținuții politic ai regimului comunist au găsit alinarea în colindele tradiționale, cele care îl aduc pe Iisus mai aproape de sufletul fiecărui creștin.
În spatele zidurilor care îi „rupeau” de lumea înconjurătoare pentru că avuseseră curajul să își spună cu voce tare părerile și să fie împotriva unui regim impus cu ajutorul tancurilor sovietice, deținuții trăiau cu evlavie aproape Sărbătoarea interzisă a Crăciunului.
„În lagăr, în toate bordeiele ardeau feștile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecționate din placaj și carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri?
- Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colțul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moș Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
- În lumina opaițului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Ușor, liniștit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri.
Ultimul colind aducea roua în ochii tuturor robiților: «Sub fereastra amintirii ne-adunăm, sufletul de altădată-l colindăm. Cad nămeții și pierim, fară cruce, fără țară, velerim! Brazii ard în vatra vechiului cătun, noi pornim colindul unui nou Crăciun”, și-a amintit și părintele Dimitrie Bejan, cel care – din 1942 până în 1948 – a trecut prin mai multe lagăre sovietice, iar după 1948 a fost închis în pușcăriile țării natale tocmai pentru că susținuse în fața bolșevicilor că Basarabia și Bucovina sunt pământ românesc.
Crăciunul în Penitenciarul de femei de la Miercurea Ciuc
Sora Clara – Catrina Laslău – s-a călugărit la vârsta de 17 ani, făcând parte din Institutul Sfânta Maria (azi Congregația Jesu). Împreună cu întreg personalul Nunţiaturii Apostolice din România, a fost arestată la 19 iulie 1950 şi anchetată în arestul din Calea Rahovei şi la Ministerul de Interne.
Prin sentinţa nr. 396/1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, a fost condamnată la 15 ani muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Închisă în penitenciarele Jilava, Mislea, Spital Văcăreşti, Miercurea Ciuc şi Oradea, a fost eliberată după 14 ani de detenție, la 15 aprilie 1964, prin graţiere.
Într-un interviu acordat Aurorei Sasu, sora Clara și-a amintit Crăciunul anului 1960.
„Acum, era tot într-o seară, într-o cameră mai mică, în seara de Crăciun… în ’60 (…) Acolo, majoritatea doamnelor ştiau nemţeşte, una singură ştia mai puţin. În rest, toate ştiau nemţeşte. Atunci am cântat cântecele toate în nemţeşte. (…) Şi după ce am terminat cu totul, s-au împărţit cadourile şi tot ce era… Cadouri! Ce cadouri?! (n.red. – râde) Mici bucurii ce se puteau face. Ne bucuram fiecare, ne felicitam una pe alta…
M-am uitat aşa în jurul meu şi văd pe doamna Mititelu, Mititelu Elena. Ea era băgată într-un proces de spionaj … că ar fi dat informaţii Franţei sau nu ştiu cui despre petrol… M-am uitat la ea. Ea stătea aşa în pat. Ea era singura care ştia doar puţin nemţeşte.
Şi zic: «Hai să-i fac şi ei o bucurie!» M-am aşezat lângă dânsa şi cânt «Noapte de vis, timp preasfânt…», în româneşte. Şi am cântat. Şi deodată, când am terminat ultima strofă, bate la vizetă. Spusesem deja fetelor: «Dacă bate cineva, eu mă duc, că sunt călugăriţă şi pentru asta sunt la închisoare şi…» Bate la uşă şi: «Cine a cântat?» Zic: «Eu». «Vezi, vezi!», miliţianca aia care era mai rea, ştii? «Vezi, vezi!» Şi atâta tot.
Acuma aşteptam să vină dimineaţa, că, de obicei, aşa se întâmpla: când făceai o «infracţiune», venea dimineaţă totdeauna cu raportul făcut şi trebuia să iscăleşti şi să recunoşti ce-ai făcut. Fetele au spus: «N-o să vă pedepsească pe dumneavoastră, măicuţă, pentru că sunteţi bolnavă. Nu vă pedepseşte, că nici nu v-a luat numele».
«Păi numele meu doar îl ştiu, că sunt mereu bolnavă şi îl ştiu, mai ales că este Laslău, e uşor de reţinut.» A doua zi, dimineaţa, a venit şi nu a spus nimica. Nimic n-a spus! N-a venit cu raport”, și-a amintit sora Clara.
CITEȘTE ȘI: