VIDEO | De ce este crucială Insula Șerpilor (DOCUMENTAR)

Armata ucraineană a lansat atacuri repetate cu rachete asupra Insulei Şerpilor din Marea Neagră, ocupată de trupele ruse la puţin timp după declanşarea invaziei.

Ucrainenii spun că mai multe sisteme antiaeriene şi o unitate de comunicaţii au fost distruse în aceste atacuri. Comandamentul Sud al armatei ucrainene mai susţine că 42 de soldaţi ruşi au fost ucişi în raidurile cu rachete asupra Insulei Şerpilor.

Nici atacul şi nici victimele menţionate de partea ucraineană nu pot fi verificate din surse independente. Rusia nu a reacţionat deocamdată faţă de aceste relatări.

Insula Șerpilor a devenit un simbol al rezistenței ucrainene, după ce a fost mediatizată o înregistrare audio ucraineană conform căreia, în timp ce echipajul crucișătorului rus Moskva le cerea prin radio militarilor ucraineni de pe insulă să se predea, iaaceștia au răspun cu mesajul „Navă de război rusească, du-te naibii!”.

După publicarea acelei înregistrări, Kievul a susţinut că militarii ucraineni de pe Insula Şerpilor au fost ucişi în timpul asaltului, dar a recunoscut mai târziu că ei sunt în viaţă.

Rusia anunţase imediat după ocuparea insulei că 82 de soldaţi ucraineni s-au predat pe Insula Şerpilor. Militarii ucraineni au fost între timp eliberaţi în cadrul unui schimb de prizonieri.

Insula de câteva hectare oferă, într-adevăr, o platformă de tragere amenințătoare pretutindeni în jurul ei. Se află la aproximativ cincizeci de kilometri de gura Dunării, unul dintre principalele fluvii ale Europei și o importantă rută comercială, la aproximativ o sută de kilometri de Odesa și, teoretic, face posibilă atingerea întregului litoral ucrainean.

Se află la mai puțin de 200 de kilometri de principalul port românesc Constanța și la 300 de kilometri de principala bază rusă din Crimeea, Sevastopol.

În acest război, ea reprezintă „un punct fundamental, strategic, care va trebui monitorizat: blochează accesul aerian și maritim la întreaga fâşie de coastă ucraineană, reprezintă o amenințare pentru gura Dunării”, a explicat căpitanul Eric Lavault, purtător de cuvânt al Marinei Franceze.

Insula Șerpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării. Stâncoasă, insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și cuarțite. Pe insulă solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră xerofilă.

Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Șarpele de casă (Natrix natrix), de la care insula își trage numele, prospera aici și atingea o lungime până la 2 metri, fiind complet inofensiv și util, împiedicând înmulțirea rozătoarelor.

Fiind considerat neplăcut, a fost complet stârpit de pe insulă în a doua parte a secolului al XX-lea, cu ocazia amplelor lucrări militare desfășurate de sovietici.

Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat una deosebită după 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.

Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a confirmat stăpânirea românească asupra Insulei Șerpilor, administrată de Comisia Europeană a Dunării.

Conferința din data de 18 august 1938, de la Sinaia, a trecut sectorul Dunării maritime inclusiv insula Șerpilor în administrarea directă a statului Român, în cadrul căreia a rămas până după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

La data de 4 februarie 1948, la Moscova, prim-ministrul Republicii Populare Române, dr. Petru Groza și ministrul de afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”, care, deși se referea la Tratatul de pace din 1947, stabilește, împotriva prevederilor acestui Tratat, că Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componența URSS.

În 1948 s-a semnat un proces verbal de predare a insulei. În acel document se afirma, deși insula nu aparținuse niciodată Uniunii Sovietice, că „Insula Șerpilor a fost înapoiată URSS de către R.P România și încadrată în teritoriul URSS”.

În august 1949, nave militare sovietice au debarcat pe insulă, au arestat grănicerii și paznicii români, și i-au debarcat în orașul Sulina.

Protocolul de predare a insulei către U.R.S.S. nu a fost niciodată ratificat. Chiar și așa, posesia sovietică asupra insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice.

După ocuparea teritoriului, sovieticii au început să construiască o bază militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar.

După anul 1980, insula a început să prezinte interes. Asta pentru că au fost descoperite rezerve de țiței, respectiv 10 milioane de tone și de gaze naturale.

După destrămarea Uniunii Sovietice, în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza militară și cu apele sale teritoriale, a trecut „de facto” în componența Ucrainei.

Un tratat frontalier Româno-Ucrainean, semnat la Constanța la data de 2 iunie 1997 și intrat în vigoare la 22 octombrie 1997, a confirmat dispozițiile tratatului Româno-Sovietic de la București din 27 februarie 1961, și a fost confirmat la rândul lui de către Tratatul dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, semnat la Cernăuți la data de 17 iunie 2003.

Pe insulă, în jurul farului odinioară românesc, a fost stabilită o garnizoană militară care face parte din sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei, deservită printr-un helicodrom, un debarcader militar, depozite, instalații energetice și un rezervor de apă.

Stațiile de radiolocație aflate pe insulă execută o cercetare herțiană la mare distanță, într-un perimetru ce cuprinde Marea Neagră și Marea Mediterană.

Pe o astfel de platformă, rușii „pot pune echipamente de apărare antiaeriană, echipamente de apărare antinavă, dar și sisteme de rachete cu rază medie de acțiune pentru a completa puterea de foc a navelor Flotei Mării Negre, fiind un punct de sprijin care le permite să fie mai încrezători în abordarea coastelor ucrainene”, potrivit lui Igor Delanoë, director adjunct al Observatorului Franco-Rus de la Moscova și specialist în marina rusă.