Lucian era, pentru mine sau ca și mine, un „dinozaur” al Europei Libere, sub toate ipostazele ei după 1989. Europa Liberă era încă la München, la începutul anilor 90, când l-am cunoscut: venea de la biroul relativ proaspăt deschis de la București, era prima lui vizită în redacția „istorică”a Europei Libere, pentru el, un moment de eternă bucurie. Nu-i venea să creadă că trece pe culoare și se întâlnește cu N.C. Munteanu, cu Emil Hurezeanu (de care îl legau amintiri mult mai vechi în timpurile clujene), sau Gelu Ionescu. Simțea că a „ajuns cu adevărat” la Europa Liberă! Atunci și-a cumpărat și prima „tașcă adevărată de jurnalist”, cu toate compartimentele pentru pixuri, hârtii și notițe, chiar unul pentru un microfonul cu care urma să facă minuni jurnalistice. La București și peste tot. A păstrat-o până astăzi.
Ne-am revăzut în 1995, la Praga – unde se mutase Europa Liberă. Cu Nestor Rateș la conducere.
Pentru Lucian, o aventură minunată și nesperată, într-un oraș pe care-l descria mereu drept „aproape ca Clujul”. În redacția Europei Libere, a rămas legendară vorba lui Lucian, „uite, un colț ca la Cluj”. Deși era clujean prin adopție”, scrie colega sa, Ileana Giurchescu.
„Lucian era un optimist notoriu, plin de vise, de planuri, încrezător că Europa Liberă o să dăinuiască, indiferent sub ce formă”
Conform sursei citate, Lucian era și a rămas până la sfârșitul vieții dedicat Europei Libere.
„O dedicație care i-a adus multe, foarte multe bucurii, dar nu numai. La Praga, la Europa Liberă, a cunoscut-o pe Petra Dvorakova, cea care i-a rămas și cu care a rămas, o viață întreagă. Aveau atâtea planuri de viitor.
Pentru că Lucian era un optimist notoriu, plin de vise, de planuri, încrezător că Europa Liberă o să dăinuiască, indiferent sub ce formă. Chiar dacă, uneori, avea nevoie de „ajutorul” Sfântului Nepomuk, statuia de pe Podul Carol din Praga, pe care este bine să o atingi, ca să-ți îndeplinească dorințele. Odată la șapte ani. Lui Lucian i le-a îndeplinit … mai des.
Lucian a devenit, cu anii, o VOCE a Europei Libere. Era atât de radiofonic, putea să citească și cartea de telefon și te ținea lipit de radio. Era, de fapt, un om de radio 100%, un jurnalist dedicat, talentat, pasionat. De politică, dar mai ales de muzică, de „sunete rare”, așa cum s-a numit și rubrica pe care a produs-o, cu dedicație, ani la rând: Dicționar de sunete rare”, adaugă jurnalista Ileana Giurchescu.