Irinel Columbeanu, fiul fostului șef al protocolului în guvernele regimului comunist, se întâlnea în anii ’80 cu Nicu Ceaușescu prin baruri de noapte, dar nu erau apropiați. A ajuns însă în biroul ”Prințișorului” cu un an înainte de Revoluția din decembrie 1989, după ce aflase că ”i se pregătește ceva” și că riscă să își piardă locuința, potrivit dezvăluirilor făcute de Irinel Columbeanu în cartea sa.
GÂNDUL publică, în exclusivitate, un fragment din cartea ”Istoriile unui vehement – Ipocrația” a lui Irinel Columbeanu, care va fi lansată pe 15 decembrie.
Există o paleta largă de personaje intersectate în această carte. Toate sunt descrise, analizate și cântărite metodic de Irinel Columbeanu, iar povestirea este puternic ancorată în desfășurarea evenimentelor acelei perioade.
În acest volum, autorul înregistrează, treptat, ipocrizia celor din jur – cea de pe ”vremea lui Ceaușescu” -, apoi ajunge la concluzia că specularea ipocriziei mai tuturor membrilor acelei societăți comuniste o aduce treptat să fie condusă de ea (”Ipocrația”), de unde vine, de altfel, și titlul volumului.
Irinel Columbeanu prezintă în carte și interacțiunea pe care a avut-o cu Securitatea de dinainte de 1989, dezvăluind de ce se tranformase într-o ”țintă” pentru organele represive ale Statului, având în vedere faptul că tatăl său – Ion Columbeanu – a fost secretar general și șef al protocolului în guvernele regimului comunist, atât pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și pe cea a lui Nicolae Ceaușescu.
În fragmentul prezentat în exclusivitate de GÂNDUL, Irinel Columbeanu rememorează momentele în care a mers, în audiență, la Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului comunist. Nicu era, atunci, prim-secretar PCR la Sibiu, iar Irinel Columbeanu primise înștiințarea că fusese reziliat contractul de închiriere pe care îl avea cu ICRAL. Motivul era acela că ocupa – singur – o suprafață de 60 de metri pătrați, în vreme ce, potrivit legilor comuniste, suprafața alocată pentru o persoană era de doar 25 de metri pătrați. Mai mult, aflase și că ”i se pregătește ceva”, în secret, respectiv mutarea disciplinară la Întreprinderea de Motoare Electrice Piteşti (IMEP).
”Simțea că oricum nu avea rost, şi una peste alta, întreaga situație i se părea ridicolă şi îl scârbea ipocrizia ei. Îi era ruşine de ruşinea lor și de preocupările pe care se vede treaba că le aveau pe banii statului. Peste câteva zile, când ajunse în Moara de la IBNA, găsi în cutia poștală o comunicare de la ICRAL (cu care încheiase contractul de închiriere a locuinței, în urma repartizării de la ASAS), prin care i se aducea la cunoştinţă faptul că, în urma reanalizării situației sale locative, conform căreia el ocupă singur suprafața de 60 de metri pătrați, în vreme ce suprafața locativă maxim admisibilă pentru o persoană singură este de 25 de metri pătrați, contractul de închiriere a fost reziliat, şi era somat să pună locuința la dispoziția ICRAL până la sfârșitul anului”, scrie Irinel Columbeanu în cartea sa, ”Istoriile unui vehement – Ipocrația”.
”Îi mai șopti şi cineva de la IBNA că i se pregătește în mare secret mutarea disciplinară la IMEP (Întreprinderea de Motoare Electrice Piteşti) imediat după Revelion, iar secretara de partid îi spuse ca nu fi cumva să nu fie prezent la sfârșitul lunii viitoare, când situația lui va fi dezbătută cu membrii de partid ai organizației de bază”.
Irinel Columbeanu dezvăluie că îl cunoscuse pe Nicu Ceaușescu doar tangențial, ”prin barurile de noapte”. Se salutaseră, de-a lungul timpului, atât și nimic mai mult, și nu deținea nici măcar numărul de telefon al acestuia.
Nu putea anticipa dacă va fi sau nu primit de fiul lui Nicolae Ceaușescu, dar s-a hotărât să ”acționeze” fără să se mai consulte cu cineva. Reușește, totuși, să ajungă în biroul lui Nicu Ceaușescu.
”Nu era de glumă, trebuia să încerce să mai facă ceva cât mai era timp. Se hotărî să încerce să apeleze ca ultimă şansă la deux ex-machina, în modul cel mai direct cu putință. Fără să se mai consulte cu nimeni, şi fără să ezite (nu mai avea ce pierde), se îmbracă la costum şi se sui în Oltcit, cu direcția clădirea sediului Judeţenei de Partid din Sibiu. N-avea idee dacă îl va găsi la sediu pe Nicu Ceauşescu, fiul lui Ceauşescu, despre care știa că e prim-secretar acolo, și nici dacă va fi lăsat să intre la el in birou. Nu avea numărul lui de telefon şi nici nu-l cunoştea de fapt. Se vedeau prin barurile de noapte prin care mai umblau amândoi. Și când îl mai zărea, Iri îl saluta din cap, iar Nicuşor întotdeauna îi răspundea. Nu avea, deci, nimic concret pe care să se bazeze, dar poate că dacă reușea să intre la el, avea să-i înteleagă situația și poate chiar să-l și ajute cumva. Opri maşina cu tupeu în fața județenei, se recomandă ofițerului de serviciu şi-i spuse că a venit pentru o audienţă la tovarăşul prim-secretar. Fu poftit să intre imediat. Până aici avusese noroc. Să trăiți! Salut, Irinele! Ce s-a-ntâmplat?
Îi povesti pe scurt, atât cât să nu-l plictisească, dar şi atât cât să-l facă să-nțeleagă dramatismul situației. În timpul ăsta, Nicu îşi puse picioarele pe birou în stil american, şi începu să-şi sugă degetul mare, gest tipic lui.
Gata, ai terminat? Alese TO-ul (Telefonul Operativ, cel fără claviatură sau disc) dintre telefoanele de pe birou şi ceru cu Nicolae Constantin. «Constantine, se află lângă mine Irinel Columbeanu. Ia zi mă, ce aveți cu el?»”, își amintește Irinel Columbeanu reacția lui Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului îndemnându-l să nu-și mai facă ”atâtea probleme”.
”Urmă o lungă explicație pe care el nu avea cum s-o mai audă, ba chiar având la un moment dat impresia că Nicu parcă apăsa mai mult receptorul telefonului pe ureche, se ridică de pe scaunul din fața biroului său şi, din curtoazie, se trase mai la distanță, biroul era imens şi avea destul loc. Hai, lasă, mergi şi nu-ți mai fă atâtea probleme. O să vezi că n-o să fie chiar aşa de rău. Bine că mi-ai spus. Am înteles, mulțumesc, să trăiți!”
După întâlnirea cu Nicu Ceaușescu, Irinel Columbeanu este ”prins” în febra dialogului interior, neștiind cum să procedeze atunci când va trebui să își susțină punctul de vedere în viitoarea ședință de partid care urma să aibă loc pe data de 22 decembrie 1988.
Era tentat să renunțe la ”autocritică” – ulterior s-a decis să se ”conformeze” -, așa cum o cereau legile nescrise la Partidului Comunist, însă, în același timp, nu dorea nici să le facă probleme celor care îl ajutaseră, de-a lungul timpului, și nici tatălui său. A deveni, dintr-o dată, ”disident”, era periculos în acele timpuri.
”Întors acasă, se tot gândi la ce atitudine să aleagă atunci când la şedinţă va fi ridicat în picioare și i se va da cuvântul. Să-şi facă autocritica, aşa cum era sigur că i se va cere? Nu îi venea deloc să procedeze aşa. În plus, îi era ruşine să mintă. Sau să le-o zică pe bune? Nici pe cei care încercaseră să îl ajute nu-i putea face de râs, şi nici tatălui său nu putea să-i facă probleme. Şi iarăşi îşi aducea aminte de cum fusese tatăl său abordat pe culoar de acel Nicolae Constantin (cum să-i spui cuiva să nu se bage, dar să se asigure ca fiul să nu se transforme dintr-odată într-un disident? Era sigur că încă de pe atunci ăla ştia cum avea să se desfăşoare întreaga tărăşenie). E, voi vedea eu atunci, pe loc.
Pe 22 decembrie 1988, avu loc şedinţa, în sala mare de şedinţe a institutului. Nu venise cu maşina. Ninsese și, ca atare, circulația era deja oprită. Dacă tot își făcuse cu chiu, cu vai, autocritica în ședința care durase peste orele de program, deci plecaseră şi autobuzele, acceptă și invitația celor doi tovarăși moşi, care veniseră la şedinţă, de a merge cu ei in oraș, cu maşina care-i aşteptase (un ARO cu număr galben), şi să îl lase la Televiziune”, mai povestește Irinel Columbeanu în carte.
Mai multe dezvăluiri despre începuturile lui Irinel Columbeanu în afaceri, despre interacțiunea cu ”mai-marii” acelor vremuri, dar și despre poveștile sale de amor vor putea fi citite în volumul ”Istoriile unui vehement – Ipocrația”, care va fi lansat pe data de 15 decembrie și va putea fi comandat AICI.