EXCLUSIV | De ce ortodocșii scriu Iisus Hristos și catolicii, Isus Cristos. Diferențele în versiunile Bibliei și mituri urbane, explicate de un teolog
This browser does not support the video element.
Efortul de a face accesibil textul biblic pentru publicul larg ține de capacitatea de a stăpâni limbile biblice. Puțin știu că Biblia s-a scris în trei limbi (ebraică, aramaică și greacă). Limba aramaică este importantă pentru câteva secțiuni din Vechiul Testament, iar limba greacă, atât pentru Vechiul, cât și pentru Noul Testament.
De sute de ani persistă întrebarea: în ce măsură traducerile făcute din textele originare ale Bibliei rămân fidele sensurilor inițiale? De-a lungul timpului, au fost surprinse unele schimbări de sensuri, ”trădări” ale originalului aparent, care la prima vedere par să nu aibă importanță. Traducerea Bibliei din ebraică și aramaică în limba greacă a pus în evidență diferențele semnificative dintre aceste limbi, precum și diferențele culturale și teologice dintre evreii și grecii antici.
Una dintre cele mai mari probleme ale traducerii Bibliei este pierderea sensului originar al cuvintelor și expresiilor din ebraică și aramaică în timpul traducerii în limba greacă. De exemplu, unele cuvinte ebraice și aramaice au sensuri multiple și subtile, care pot fi dificil de tradus într-o altă limbă. De asemenea, expresiile idiomatice și cuvintele arhaice din Biblie pot fi greu de înțeles și de tradus în limba greacă.
Un alt aspect important este că anumite cuvinte și expresii biblice nu au un echivalent direct în limba greacă sau în alte limbi, ceea ce poate duce la pierderea unor nuanțe de sens sau a unor idei importante. De exemplu, termenul ebraic Hessed (în ebraică: חסד), tradus în versiunea greacă a Bibliei limitativ prin termenii simplii de ”milă” sau de ”compasiune”, se referă la un concept complex de iubire, milă și loialitate, care este dificil de tradus într-un singur cuvânt în limba greacă. Termenul ebraic ca atare trimite la dorința de a împărtăși necondiționat, dorința de a da din iubire totul, și la generozitatea fără limite față de celălalt semen. Or, sensul de milă în textul biblic tradus în greacă trimite către o noțiune de compasiune față de cineva aflat în stare de inferioritate, față de cineva bătut de soartă, mai slab decât tine.
Există totodată și diferențe teologice și culturale între evreii și grecii antici. Aceste diferențe de viziune teologică pot influența modul în care anumite idei și concepte biblice sunt înțelese și traduse. De exemplu, conceptul ebraic de ”Mesia” (Meshiach) se referă la un conducător ales de Dumnezeu, care va elibera poporul evreu din robie și va restabili regatul lui David. În limba greacă, acest concept este tradus prin termenul de ”Hristos”, care are o conotație mai mult spirituală, religioasă decât una politică. Cu toate acestea, mulți traducători și exegeți ai Bibliei depun eforturi pentru a minimiza aceste pierderi și a transmite cât mai fidel posibil sensul și mesajul originar al textelor biblice.
Biblia a fost ulterior tradusă din greacă în limba latină, mai precis în secolul al IV-lea d.Hr., de către Sfântul Ieronim, un important teolog creștin, unul dintre cei patru Sfinți Părinți latini ai Bisericii. Această traducere, cunoscută sub numele de Vulgata, a devenit versiunea standard a Bibliei în Biserica Catolică Romană. Această versiune a rămas în uz timp de mai multe secole.
Sfântul Ieronim a lucrat la traducerea Bibliei timp de aproape 30 de ani și a folosit mai multe surse, inclusiv textele ebraice și grecești, pentru a crea o traducere precisă și coerentă în limba latină.
Mai târziu, peste secole, părintele Reformei protestante, Martin Luther, a deschis o eră nouă prin faptul că a cerut traducerea Bibliei din limba latină în limbi vernaculare (limbile fiecărei națiuni). Luther a susținut că Biblia trebuie să fie accesibilă tuturor, inclusiv celor mai săraci și mai puțin educați, și a început să traducă Biblia în limba germană.
De-a lungul secolelor, Biblia fusese păstrată în limba latină, ceea ce a făcut ca accesul la aceasta să fie limitat doar la preoți și la cei educați, care cunoșteau această limba. Traducerea Bibliei în limbi vernaculare a dus, de asemenea, la o mai mare diversitate de interpretări și de dispute teologice.
Filologul și teologul Emanuel Conțac, specializat în problematica traducerii Vechiului și Noului Testament, explică, într-un interviu în exclusivitate pentru Gândul, diferențele care apar în diversele versiuni ale Bibliei, precum și unele mituri urbane create pe marginea scrierii unor nume biblice.
Diferențele în traducerea numelui lui Dumnezeu
Bogdan Rădulescu: Care sunt acele diferențieri de sens în diversele traduceri ale Sfintei Scripturi, unele care nu modifică esențial mesajul Vechiului și Noului Testament, dar care pot genera unele discuții de ordin teologic?
Emanuel Conțac: Esențialul aș spune că este prezent atât în textul în ebraică, cât și în cel grecesc. Dar, uneori, traducătorii care au citit textul în limba ebraică l-au înțeles într-o manieră diferită și l-au redat cu un termen așa cum l-au înțeles ei. Dar noi, astăzi, pentru că s-au descoperit manuscrise mai vechi, cum sunt cele de la Qumran (Israel), putem să ne dăm seama ce formă avea textul într-o epocă mai veche și asta ne ajută pe noi, filologii, pe cei care traducem Biblia, să facem anumite descoperiri.
Cele mai interesante sunt chestiunile filologice care au implicații teologice. De pildă, în ceea ce privește utilizarea în text a numelui lui Dumnezeu. În limba ebraică, numele divin este compus din patru litere: YHWH [Yōd (י), Hē (ה), Wāw (ו), Hē (ה)]. El se mai numește Tetragrammaton. În scrierea ebraică veche, nu se scriau vocalele deoarece evreii considerau numele יהוה tabu (era interzis să fie rostit de către profani).
În traducerea în limba greacă a Bibliei, numele lui Dumnezeu a fost redat prin Kyrios (în greacă κύριος), însemnând ”Domnul”.
În spațiul iudaic, evreii au înlocuit și ei acest impronunțabil Tetragrammaton cu vocabula ”Adonai” care înseamnă tot „Domnul”. Evreii când se adună la sinagogă, în rugăciunile lor spun „Adonai” atunci când ajung la acest nume format din patru litere (YHWH).
Nu se poate cunoaște cu exactitate pronunția inițială a lui YHWH, unii considerând că aceasta a fost pierdută. Variante de pronunție și transcriere pot fi: Iahveh, Iahweh. Nu știm foarte sigur, însă unii evrei foarte religioși înlocuiesc acest Tetragrammaton nu doar cu „Adonai”, ci și cu „Hașem” care tradus înseamnă „Numele”. Există, deci, și o practică religioasă, dincolo de ceea ce spune textul biblic.
În limba română, pe la 1870, unele Biblii au introdus numele „Iehova”, o variantă de pronunțare a Tetragrammatonului care ne vine pe filieră occidentală. Dar la această variantă s-a renunțat în timp, pentru că „Iehova” nu este numele lui Dumnezeu din limba ebraică pronunțat așa cum ar trebui. Dar, ca o mărturie a folosirii lui în epocă, la Eminescu a rămas în poezia sa „Memento Mori” faimosul vers „Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim”.
Da. Dumnezeu are multe nume în Sfânta Scriptură și unul dintre cele mai des folosite este cel de „Adonai Țevaot” (יהוה צבאות”). Țevaot în limba ebraică înseamnă „Oștiri”. Desigur, termenul ebraic țava poate să aibă mai multe sensuri, dar cel mai adesea el este tradus prin „oștire” sau „armată”. Cuvântul „Țevaot” a fost redat în limba greacă prin „Sabaoth”, de unde apoi a pătruns ca atare și în limba latină.
În limba română, noi l-am preluat ca „Savaot”. Denumirea ebraică de „Adonai Savaot” face trimitere la o ipostază în care este văzut Dumnezeu, cea de conducător de oștiri. Există în Biblie și această dimensiune a lui Dumnezeu văzut ca războinic, cel care pune ordine în haosul primordial. În Psalmi, există câteva imagini în care Dumnezeu răpune dragonul, tanin-ul, șarpele, balaurul care se ascunde în apele mării, marea fiind văzută ca sălaș al forțelor haotice. Iar Dumnezeu este cel care introduce ordinea.
În primul capitol al Bibliei, în Geneză (sau Facerea), Dumnezeu este prezentat în ipostaza de Creator care, deasupra acestui adânc primordial care se numește Tehom (תְּהוֹם), rostește: „Să fie Lumină!” Imaginea este mai caldă și mai calmă. În acest întuneric al oceanului primordial și al apelor post-creație, peste care plutește Duhul lui Dumnezeu, apare Lumina.
Iisus Hristos sau Isus Cristos?
Știu că, de-a lungul timpului, au apărut unele divergențe între filologi, istorici, teologi, divergențe legate de traducerea mai mult sau mai puțin fidelă a unor nume din Biblie. Ce ne puteți spune succin despre această problemă?
Pentru că ați amintit de importanța traducerii fidele a numelor din Biblie și a controverselor pe care aceste denominații le-au creat în timp, poate că n-ar fi rău să intrăm în discuția chiar despre numele Mântuitorului: Iisus. Am auzit personalități din media spunând că numele Isus, scris cu un singur „i”, ar însemna în limba ebraică „măgar”, încercând astfel să justifice scrierea numelui Mântuitorului cu doi „i”. Sunt surprins că această legendă urbană mai circulă în România. Eu am auzit-o pe când eram elev. Eu am făcut religia cu un preot ortodox. Pe vremea aceea, nu se punea încă problema separării elevilor pe culte și confesiuni la ora de religie. Eram cam cel mai activ din grupa mea și cred că și părintele era bucuros că are un interlocutor capabil să susțină o discuție pe tărâmul Bibliei, eu fiind interesat de studiul Scripturii încă din copilărie.
Cred că tot în perioada aceea am auzit că Isus, scris cu un singur „i”, ar însemna în ebraică „măgar”. Ideea aceasta este falsă. Nu există niciun cuvânt în ebraică care să aibă legătură cu numele Isus în această formă scrisă cu un singur „i”.
Numele lui Iisus vine de fapt din limba greacă, care este o adaptare a numelui Ieșua (Yeshua). Ieșua înseamnă „mântuire” sau „salvare”. Așa cum am spus, numele Ieșua (Yeshua) a fost transpus în traducerea grecească a Bibliei prin „Iesous”.
Mai există un personaj în Vechiul Testament pe care îl cheamă Iisus. Este vorba de Iosua (Yehoșua), personaj care are același nume cu Mântuitorul. Acest Yehoșua din Vechiul Testament a devenit Iosua Navi sau Iisus Navi (în unele versiuni ortodoxe).
Dacă scriem Iisus cu doi „i” este pentru că vrem să atragem atenția că există două vocale nu doar în greacă, ci și în ebraică.
Din punct de vedere practic, aș spune așa: în spațiul ortodox tradițional, numele Mântuitorului s-a scris cu doi „i” – Iisus Hristos. S-a folosit numele „Hristos”, adică cu „h”, pentru că în greacă avem la început litera „Chi” prezentată grafic ca un X.
În spațiul protestant și catolic, s-a preferat forma Cristos și Isus cu un singur „i”. Dar aceste preferințe ortografice n-ar trebui să devină o dilemă teologică fundamentală sau obsesivă. Mai ales n-ar trebui să ducă la sminteli și dezinformări de felul acelei legende urbane care spune că în limba ebraică Isus scris cu un singur „i” înseamnă „măgar”. Fals. Personal pot scrie în oricare dintre cele două variante fără să mă simt mai puțin protestant, mai mult ortodox, sau mai știu eu cum.
Când a apărut numele de ”creștin”
La începuturile creștinismului, denumirea însăși de „creștin” putea însemna mai multe lucruri. Azi, din perspectiva secolului XXI, pot părea mai puțin înțelese de către publicul larg sau de către credincioșii obișnuiți. Ce ne puteți spune despre acest subiect?
La început, creștinii au avut mai multe nume. Cel de „Christianós” („creștin”) nu a fost prima denumire pe care au purtat-o. Inițial, au fost priviți o grupare în interiorul iudaismului, fiind denumiți cu termenul grecesc de hairesis (αἵρεσις), originea etimologică a cuvântului „erezie”. Dar, la origini, hairesis însemna preferința pentru o anumită școală de gândire, pentru un anume curent particular de gândire și încă nu era interpretat în sensul peiorativ de „erezie”, așa cum se va întâmpla peste câteva sute de ani de la apariția creștinismului.
În antichitate, hairesis însemna simplu „grupare” sau o orientare particulară în interiorul unui curent, în cazul nostru în interiorul iudaismului. De asemenea, creștinii s-au numit „Calea” sau „Adepții Căii”. Totodată, adepții învățăturilor Mântuitorului se numeau între ei „frați”, iar alții le mai spuneau „cei sfinți”, pentru că adeziunea lor la creștinism în primele secole era înțeleasă ca rupere de contextul cultelor păgâne din epocă, de orice formă de magie, idolatrie sau superstiții, adică de tot ceea ce însemna păgânismul la origini.
Mai târziu, în antichitate, au fost denumiți „creștini”, adică „Cei ai lui Hristos”. Christianós vine de la Hristos, iar această denominație s-a impus în timp. Dar împăratul păgân Iulian Apostatul, când se referea la creștini, îi denumea „galileeni” pentru că se referea la Iisus ca fiind „Galileeanul”, indicând faptul că Mântuitorul era originar din Galileea (la nord de Iudeea, actualmente nordul Israelului), locul de întâlnire al mai multor religii și civilizații: iudaică, elenistică, creștină, ulterior și islamică.
Dar, în primul secol, Galileea era percepută de evreii riguroși ca un loc al amestecului de etnii și religii, ca un spațiu în care lucrurile sunt dubioase pentru că acolo exista o puternică influență elenistică. În Galileea existau cetăți locuite preponderent de neevrei, de adepții cultelor păgâne, suspecți din punct de vedere religios în ochii evreilor foarte credincioși. Toți cei din Galileea erau percepuți ca fiind lipsiți de educație, impuri, amestecați ca sânge, „corciți” din punct de vedere religios. Atunci când Petru este prezent la scena procesului lui Iisus, unii dintre cei prezenți îl identifică drept galileean, sunt gata să sară pe el și îi reproșează: „Și tu ești din Galileea, ca Iisus. Te dă de gol accentul. După vorbă, ne dăm seama că e ceva în neregulă cu tine”.
Mesajul universal al lui Iisus Hristos
Mesajul de iubire, compasiune și iertare din învățăturile Mântuitorului a avut un impact puternic asupra oamenilor în timpul vieții sale și a continuat să influențeze cultura, religia și filozofia din întreaga lume timp de mai mult de 2000 de ani. Moartea și Învierea Sa au fost evenimente cruciale în istoria creștinismului, consemnate în Noul Testament, au adus speranță și salvare oamenilor de toate culturile și națiunile. În acest sens, mesajul lui Iisus Hristos poate fi considerat unul care a revoluționat spiritual lumea?
Personalitatea lui Iisus vine cu această autoritate interpretativă manifestată mai ales atunci când le spune discipolilor sau mulțimilor care îl urmează: „Ați auzit că s-a spus în Tora, dar eu vă spun că…”. Vorbește și face lucruri extraordinare care sunt păstrate în memoria acelei comunități și care devin aceste narațiuni despre evenimentele întâmplate în vremea Lui. Devin nucleul celor patru Evanghelii canonice.
Nu am pretenția că pot explica rațional sau sociologic, dar ce pot să spun este doar că impresia pe care a lăsat-o Iisus asupra lumii, nu doar asupra cercului său de cunoștințe, de intimi și de prieteni, ci și asupra celor din afara spațiului iudaic, a fost extraordinară. Există interacțiuni între Iisus și oameni care nu aparțin poporului binecuvântat, deci sunt din afară lui Israel. Sunt multe exemple și ele au rămas păstrate în Scriptură tocmai pentru că spun ceva despre capacitatea mesajului lui Iisus de a trece granițele etnice.
Poate că ar trebui să deschidem aici subiectul acesta al comunității de la Qumran, zonă deșertică la est de Marea Moartă și loc al sectei iudaice a esenienilor, pentru că, după descoperirea manuscriselor de la Qumran, așa-numitele „Manuscrise de la Marea Moartă”, multă lumea a început să spună că, în sfârșit, ni s-a deschis o fereastră către creștinismul primului secol, încât putem să vedem în ce măsură comunitatea de la Qumran a influențat creștinismul.
După această descoperire, au fost lansate tot felul de întrebări: „Au fost Ioan Botezătorul și Iisus pe la comunitatea de la Qumran?”, „Influențați de această comunitate, au venit ei cu un mesaj religios radical nou în interiorul iudaismului?”
Manuscrisele de la Marea Moartă sunt produsul unei comunități religioase aparte. Manuscrisele au fost păstrate de această comunitate care le-a îngropat, vrând astfel să le pună la păstrare, să le conserve mesajul prin timp. Acea comunitate a dispărut de mult timp, dar noi am descoperit manuscrisele religioase după cel de Al Doilea Război Mondial.
Odată cu descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă, am reușit să plonjăm într-un alt timp, cel al zorilor creștinismului primar, precum personajul Lucy Pevensie (din seria lui C. S. Lewis „Cronicile din Narnia”) care prin dulap intră într-o altă dimensiune. Comunitatea de la Qumran, cea a esenienilor, cum au fost ei numiți, nu era interesată de relația cu cei din afară. Era o comunitate religioasă închisă și orientată către interior.
Dimpotrivă, Ioan Botezătorul și Iisus au un mesaj cu o deschidere maximă către universal. Prin urmare, nu găsim la Ioan Botezătorul sau la Iisus preocuparea pentru puritatea rituală, care era obsesia comunității eseniene de la Qumran. La Qumran, existau acele bazine de purificare ceremoniale, adică nu o purificare în sensul igienic. Aceste purificări erau practicate tocmai pentru a-i pune pe membrii comunității eseniene de la Qumran într-o stare potrivită de meditație și reculegere.
Or, chestiunea aceasta a relației dintre evrei și neevrei se schimbă radical în primul secol, odată cu această interacțiunea care se realizează între Iisus și samariteni, spre exemplu. Femeia din Samaria, din Evanghelia după Ioan, este exemplul de persoană care îl întâlnește pe Iisus și care îl recunoaște ca Mesia. Totul se petrece de o manieră nemaiîntâlnită, pentru că relațiile dintre iudei și samariteni erau foarte tensionate, cam cum erau cele dintre români și maghiari.
Un alt exemplu, mai radical, de deschidere a mesajului creștin către neevrei este episodul menționat în Faptele Apostolilor, în care apostolul Petru se duce în casa unui oficial militar roman, la centurionul Cornelius. Petru face un lucru care era foarte neobișnuit pentru acea epocă și chiar interzis din perspectiva iudaismului tradițional. El intră într-un spațiu considerat impur din punct de vedere religios, intră în casa unui păgân. Dar, atunci când intră în casa lui Cornelius, Petru avea deja mintea pregătită pentru ruperea acestui tabu, pentru că el are acea viziune în care este îndemnat să sacrifice și să mănânce niște animale pe care evreii le consideră necurate.
Inițial, Petru are o reacție de respingere la ideea unui astfel de contact cu un păgân, dar Dumnezeu este cel care îi spune: „Să nu numești spurcat ceea ce Eu am curățit”. Această barieră de separare între două comunități este îndepărtată și face posibilă intrarea în comunitatea creștină a unor oameni care, altminteri, nu ar fi putut intra.
”Nu putem concepe istoria fără influența decisivă a creștinismului”
Rămâne creștinismul un element important al identității culturale și spirituale a Occidentului?
Occidentul este în bună măsură produsul influenței pe care a exercitat-o Biblia. Nu putem concepe Occidentul nostru fără influența pe care a lăsat-o Biblia, chiar și în acele spații care nu mai recunosc creștinismul ca ferment și ca element fondator al Europei. Dar noi trăim într-o epocă în care inclusiv discursul despre drepturile omului este de fapt un discurs secularizat care își are rădăcinile în ideea creștină că fiecare om este înzestrat cu o demnitatea care nu i se poate lua pentru că este purtător al Chipului lui Dumnezeu.
Deci sunt niște elemente care asigură chiar fundamentul acestei civilizații occidentale. Ele sunt partea nevăzută a ghețarului și nu putem concepe istoria în datele ei brute, nici istoria culturală, artistică, muzicală fără influența decisivă a creștinismului. Lor li se adaugă, desigur celelalte elemente ale identității noastre civilizaționale: sistemul de drept roman, elementele de filosofie greacă. Toate sunt articulate bineînțeles într-un întreg care este omogen și organic.
Fără creștinism, spațiul european, occidental, în care ne mișcăm astăzi, ar arăta complet altfel. Este suficient să facem o călătorie în China, în India sau în alte spații care nu sunt marcate de creștinism, sau în care creștinismul este doar o minoritate, ca să ne dăm seama cum arată lucrurile în alt spațiu civilizațional. Sau e suficient să mergem într-o țară islamică să ne dăm seama cum este văzută persoana umană și care sunt diferențele când vine vorba inclusiv de drepturile și libertățile pe care le are un om într-un alt spațiu cultural.
Emanuel Conțac este expert în exegeza textului biblic, dar și filolog, traductolog, specialist în teologia biblică. Este totodată conferențiar la Institutul Teologic Penticostal din București. A publicat trei volume de autor și 12 volume ca traducător, între care trei de C.S. Lewis – „Meditații la Psalmi”, „Ferigi și elefanți”, „Surprins de Bucurie”, tipărite la Editura Humanitas.
A analizat istoria traducerii Biblie în limba română, fiind vorba de circa 40 de ediții biblice publicate până acum în România. În prezent, sub auspiciile Societății Biblice Interconfesionale din România, coordonează colectivul de revizuire a Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu. Printre cărțile sale publicate se numără „Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic”, Editura Universității A.I. Cuza din Iași, 2017. În cea mai recentă cartea a sa „Dilemele fidelității”, Emanuel Conțac face un studiu comparativ între versiunile ortodoxe ale traducerii Bibliei și cele protestante.
Profesorul Conțac este preocupat de veridicitatea istorico-filologică a textului biblic pe terenul dialogului între diversele confesiuni creștine. Are masterat în studii clasice la Universitatea din București, cu o disertație despre practicile extatice în iudaismul vetero-testamentar și în iudaismul elenistic. Este doctor în filologie al Universității din București cu o teză intitulată „Mentalități culturale românești și concepții teologice ortodox-răsăritene exprimate în lexicul și stilul traducerilor românești ale Noului Testament”.
CITEȘTE ȘI: