EXCLUSIV | Istoricul Katherine Fleming: ”Politicienii ne manipulează sentimentele de nostalgie, la fel ca Donald Trump cu «Make America great again!»”
This browser does not support the video element.
Istoricul american Katherine Fleming vorbește, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Gândul, despre trucul pe care îl folosesc unii politicieni care promit în campaniile electorale revenirea la un trecut imaginat ca cel mai bun, care nu reprezintă decât o formă de manipulare a nostalgiei alegătorilor. ”Cu siguranță, politicienii tot timpul ne manipulează sentimentele de nostalgie”, spune cercetătoarea în domeniul istoriei, dând ca exemplu sloganul ales de Donald Trump pentru campania sa prezidențială – „Make America great again!”.
Katherine Fleming este o reputată cercetătoare în domeniul istoriei. Deși americană, se simte legată de lumea Mediteranei și de cultura clasică greacă. A studiat confluența de religii și culturi din această regiune. Contribuțiile ei academice la studierea culturii vechi grecești i-au atras admirația specialiștilor din întreaga lume, dar și a Guvernului grec, care, ca o recunoaștere a meritelor sale intelectuale în studierea culturii eline și promovării ei la nivel internațional, i-a acordat cetățenia onorifică greacă.
Recent, Katherine Fleming a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Creștine ”Dimitrie Cantemir” din București. Cel mai interesant episod al vieții sale a fost descoperirea operei lui Cantemir, domnul Moldovei și un mare cărturar al umanismului românesc și european (a fost enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor). George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”.
Katherine Fleming a oferit un interviu în exclusivitate pentru Gândul.
Înainte de a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Creștine ”Dimitrie Cantemir”, ați ținut un excelent discurs despre percepțiile oamenilor obișnuiți despre propria lor istorie, individuală sau colectivă. Am remarcat cum ați subliniat cu insistență că acest sentiment al nostalgiei, pe care îl are în mod natural orice ființă umană când privește spre trecut, este contraindicat în studiul științific al istoriei și, mai ales, în politică. Vorbeați chiar de riscul manipulării nostalgiei de către politicieni. Înainte să cădem pradă propagandei unor politicieni demagogi, nu credeți că suntem manipulați de propriile noastre reprezentări nostalgice despre trecut?
Ba da. Chiar există o faimoasă zicală într-o melodie pop americană, din anii ’70: ”Acestea sunt vremurile bune de altădată”. Trebuie să ne amintim că la tot ceea ce trăim acum, cineva din viitor se va uita înapoi cu nostalgie. Asta ne spune un pic despre felul cum concepem noi trecutul, atunci când ne raportăm la el ca persoane dominate de nostalgie. Nu ținem seama că acest trecut s-ar fi putut să fie pentru alți oameni unul extrem de chinuitor, nicidecum un paradis.
Este foarte ușor să susții că lucrurile erau mai bune înainte și că, dacă mă alegi pe mine ca politician, o să le fac la fel de bune cum erau în trecut. Mulți politicieni mizează pe trucul ăsta.
Toți am aplicat această strategie atunci când le spuneam propriilor noștri copii despre ce minunate erau lucrurile când eram noi tineri. Cred că avem tendința să vedem lucrurile prin ochelari nostalgiei. Ne imaginăm că ne-a fost mai bine înainte decât ne este azi.
Cu siguranță, politicienii tot timpul ne manipulează sentimentele de nostalgie. Amintesc doar sloganul ales de Donald Trump pentru campania sa prezidențială – „Make America great again!”. Acesta a fost un slogan menit să stimuleze nostalgia alegătorilor. Într-o serie de țări europene există tendințe politice similare: promisiunea de a reveni la un trecut imaginat ca cel mai bun, mai curat sau mai pur. Toate acestea sunt forme de manipulare a nostalgiei.
Cred că istoricii sunt conștienți că există moduri diferite de a gândi trecutul. Există istorie, există amintiri, există nostalgie. Toate acestea sunt interdependente, dar nu înseamnă însă același lucru. Istoricii trebuie să fie siguri că ceea ce fac ei este istoria ca știință, nu recurs la amintiri, nu apel la nostalgie.
Ați vorbit în timpul conferinței despre Dimitrie Cantemir și ați spus că întâlnirea cu opera sa a fost definitorie pentru orientarea dumneavoastră în cercetarea academică. Când și cum s-a întâmplat această mică revelație?
Ca student la master la Universitatea din Chicago, studiam religia comparată și știam că vreau să fac ceva legat de Grecia și de Imperiul Otoman. Nu prea știam ce. Aproape întâmplător, am găsit pe un raft de la Biblioteca Regenstein de la Universitatea din Chicago o carte de piele foarte frumoasă, cu scris auriu pe copertă, care era o traducere în engleză a unui jurnal scris de Dimitrie Cantemir. Estre vorba despre ”Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman”, redactată în latină, în 1716 (”Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae”). După cum bine știți, manuscrisul acestei lucrări a fost în Biblioteca Houghton a Universității Harvard, din Cambridge (Massachusetts, SUA).
Citind ediția în limba engleză a fost ca și cum aș fi intrat într-un fel de basm. Astfel, am făcut cunoștință cu acest savant cosmopolit, care vorbea limbi diferite, care, deși știa limba turcă și cunoștea obiceiurile Imperiului Otoman, era român, și care, deși de religie creștin ortodox, știa atât de multe despre musulmani.
Cantemir a fost un adevărat savant cosmopolit, unul cu totul aparte. Am ajuns să mă identific atât de mult cu spiritul scrierilor sale despre istoria otomană încât am decis că vreau să fac cercetări în această zonă și că trebuie să cunosc cât mai mult despre acest subiect.
Sunteți profesoară de Cultură și Civilizație Elenă la Departamentul de Istorie a Universității din New York. Ați studiat aproape tot despre Grecia veche și despre arta și filosofia civilizației elene clasice. Identitatea civilizației noastre occidentale are încorporată dimensiunea culturii și civilizației greco-romane. Dar, eu îndrăznesc să vă întreb: într-o lume globalizată, în care apar tot mai multe generații de nativi digital, dominată de ideea implementării inteligenței artificiale la nivel mondial, cât de relevantă credeți că mai este astăzi studierea înțelepciunii vechilor greci? Cum se văd azi concepte ca cel de libertate cetățenească, de democrație, inventate de greci, în lumea noastră zis post-modernă?
Extrem de relevant. Dar ar trebui să acceptăm o adevărată provocarea: aceea de a ne gândi la ce au vrut să spună grecii atunci când vorbeau despre democrație. Când noi vorbim azi despre democrație, probabil că avem în minte un lucru foarte diferit de ceea ce gândeau ei. Dar, da, în mod sigur e relevant ce au făcut grecii pentru civilizația noastră actuală.
Acești gânditori greci care s-au luptat ca să dezlege probleme existențiale, ca cele precum libertatea, voința umană și războiul, sunt mai relevanți acum ca niciodată. Ei au avut mult timp la dispoziție și au petrecut enorm meditând la cele mai profunde întrebări care ne frământă: ”De ce m-am născut?”, ”De ce mor?”, ”De ce suferă oamenii?”, ”Există un zeu atotputernic?”, ”Care este rostul tuturor lucrurilor pe lume?”. Sunt întrebări cruciale, extraordinar de profunde, iar clasicii greci au petrecut mult timp gândindu-se la ele și vorbind despre ele. Revenirea la înțelepciunea grecilor antici e ca o alinare.
Care este cea mai bună strategie de a apăra valorile fundamentale ale civilizației occidentale, unele dintre ele venind tocmai din perioada clasicilor greci?
Ei bine, cred că adevărata provocare nu este atât de mult să apărăm civilizația occidentală, cât să o facem mai relevantă pentru alții, deoarece viețuim într-o lume în care știm că există o pluralitate de voci față de epocile anterioare, există mult mai mulți oameni diferiți decât ne gândim și la care luăm în considerare, și lucrul care va menține în viață clasicii sau tradiția occidentală este să o facem să vorbească și oamenilor diferiți față de noi occidentalii, mai degrabă decât pentru un singur grup de oameni. Și cred că am reuși, până acum, în bună măsură, acest lucru.
Katherine Elizabeth Fleming este o reputată cercetătoare americană în domeniul istoriei și președinte al Departamentului de istorie al Universității din New York. Fleming a obținut o licență în religie la Columbia University (1988), un master în religie de la Divinity School, Universitatea din Chicago (1989) și un doctorat în istorie la Universitatea Berkeley (1995).
S-a specializată în istoria modernă a Greciei și în istoria popoarelor de la Marea Mediterană. Katherine Fleming este, de asemenea, membru asociat permanent al Departamentului de istorie de la École Normale Supérieure din Paris, unde a condus un atelier de lungă durată (2007 – 2011) despre istoria Mediteranei.
În 2019, Katherine Fleming a primit din partea statului francez Legiunea de Onoare. Printre cărțile scrise de Katherine Fleming sunt ”The Muslim Bonaparte: Diplomacy & Orientalism in Ali Pasha’s Greece” (Princeton, 1999), prima sa lucrare, și ”A Jewish History” (Princeton, 2008). De asemenea, este co-editor, alături de Adnan Husain, al cărții ”A Faithful Sea: The Religious Cultures of the Mediterranean 1200–1700” (Oxford OneWorld, 2007). Este o bună cunoscătoare a operei lui Dimitrie Cantemir, scrierile savantului român constituind o sursă de inspirație pentru studiile sale despre Imperiul Otoman.
CITEȘTE ȘI: