EXCLUSIV VIDEO| Eforturile de a face justiție în cazul Gheorghe Ursu continuă. Parchetul analizează o posibilă contestație a infamantei decizii a ICCJ

Procesul torționarilor Securității care l-au ucis pe disidentul anticomunist Gheorghe Ursu s-ar putea să nu se oprească după decizia de achitare dată recent de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit lui Andrei Ursu, fiul disidentului, lupta pentru adevăr nu se oprește aici, existând alte căi de atac în justiție. Una dintre ele este revizuirea, o cale extraordinară de atac care se pare că oferă argumente solide pentru o posibilă desființare a hotărârii definitive a instanței supreme din 27 iulie.

Avocații lui Andrei Ursu intenționează să aducă în fața instanței probe și informații noi despre sute și mii de alte persoane au fost supuse violențelor, torturilor, bătăilor și arestărilor de către Securitatea lui Ceaușescu. Andrei Ursu spune că există o posibilitate de continuare a demersului său în căutarea dreptății, pe baza articolului 453, litera a) din Codul de Procedură Penală. Acest articol specifică faptul că, dacă apar elemente noi (probe, mărturii, împrejurări) care n-au fost cunoscute de instanță la momentul judecării cauzei, atunci cauza poate fi revizuită.

Fiul disidentului anticomunist spune că, până acum, pe baza legii de deconspirare a Securității ca poliție politică, au fost condamnați în contencios administrativ, în procedură civilă, în jur de 1.000 de foști securiști, pentru încălcarea drepturilor omului și pentru reprimarea pe scară largă a opozanților.

EXTERNE Un om al străzii din Germania a trecut de la agonie la extaz și invers, după ce a primit o MOȘTENIRE mare. S-a îmbătat și a pierdut banii într-o gară

20:00

ACTUALITATE Victor Ponta: „Nu am dat BANI să-l cunosc pe Trump. Sunt mai zgârcit”

19:30

Andrei Ursu precizează că  aceste decizii de condamnare vin în contradicție cu ceea ce au motivat judecătorii ICCJ (Valerica Voica, Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu) în cazul asasinării disidentului Gheorghe Ursu. Acești au pretins în motivarea lor că n-ar fi existat între 1965 și 1989 o relație de adversitate între opozanți, pe de o parte, și regimul ceaușist și Securitate, pe de altă parte.

În opinia sa, cele o mie de condamnări de până acum pentru încălcarea drepturilor omului pe care au comis-o acei securiști împotriva opozanților regimului a reprezentat o clară  relație de adversitate.

Totodată, Andrei Ursu sugerează că cercetarea crimelor săvârșite de regimul ceaușist și de Securitate din anii ’70 -’80 ar trebui să devină una prioritară. În acest sens, în opinia sa, cercetarea ar avea șanse de reușită și pentru că încă mai există victime în viață, care au trecut prin teroarea, prin bătăile, prin torturile la care au fost supuși de aparatul represiv al regimului lui Nicolae Ceaușescu.

”Miza cazului nostru constituie, până la urmă, și miza realizării dreptății pentru mii de victime”, a subliniat Andrei Ursu în cadrul interviului acordat în exclusivitate pentru Gândul.

Bogdan Rădulescu: Societatea civilă a fost șocată de decizia judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) care i-au achitat pe cei doi foști ofițeri de securitate acuzați că l-au torturat și ucis în bătăi pe disidentul Gheorghe Ursu: maiorul Marin Pârvulescu și locotenentul Vasile Hodiș, foști ofițeri în cadrul Direcției a VI-a Cercetări Penale din Departamentul Securității Statului. Totul se oprește aici? V-ați resemnat sau ați găsit alte căi de atac în justiție?

Andrei Ursu: Cu privire la căile de atac pe care le avem acum în Justiție, am observat că Parchetul General deja s-a angajat, într-un fel, să studieze o posibilitate extraordinară de atac, respectiv recursul în casație. Noi vom vedea, bineînțeles că îi susținem, în cazul în care găsesc o astfel de cale de atac.

Dar, între timp, discutând cu avocații, am descoperit o altă cale de atac: revizuirea. Această cale se pare că oferă argumente foarte solide pentru revizuirea acestui caz, pentru că, evident, ea nu se referă doar la crima de tortură împotriva lui Gheorghe Ursu, ci la situația premisă, acea situație în care s-a petrecut această crimă, când sute și mii de alte persoane erau supuse la violențe, torturi, bătăi, arestări. Și, până la urmă, milioane de români au suferit, au stat sub teroare, în frică față de acest regim represiv, au trebuit să accepte acest cult al personalității umilitor, păzit de Securitate sub amenințarea cu violența.

Din această cauză am stat noi, românii, în acest regim umilitor pe care, iată, judecătorii pretind că nu l-au cunoscut. Cel puțin așa reiese din decizia pe care au dat-o. Or, dacă nu l-au cunoscut, înseamnă că putem cere reviziunea cazului, dacă facem dovada că există elemente noi pe care judecătorii nu le-am cunoscut.

Acest aspect este prevăzut de articolul 453, litera a) din Codul de Procedură Penală, în care se specifică faptul că, dacă apar elemente noi – probe, mărturii, împrejurări care n-au fost cunoscute de instanța de judecată la momentul judecării cauzei -, atunci cauza trebuie revizuită. Vom aduce nenumărate mărturii, altele pe lângă acelea pe care le-am depus deja la dosarul cauzei, care au fost, evident, ignorate.

Vom aduce din nou astfel de mărturii voluminoase, consistente, de la alte victime, de la CNSAS, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, care să aducă din nou la lumină persecuțiile, teroarea și violențele la care au fost supuși mulți alți disidenți în anii ’70 – ’80.

Pe de altă parte, mai există o altă literă de lege, în același articol 453 al Codului de Procedură Penală, prin care se poate face o revizuire, în cazul în care există o neconcordanță, o contradicție între această decizie pe care o atacăm și alte hotărâri definitive ale unor instanțe de judecată. Or, după cum se știe, în țara asta am avut o lege a CNSAS, legea de deconspirare a Securității ca poliție politică, și, conform acestei legi, CNSAS și-a făcut treaba totuși în toți acești ani și au fost condamnați în contencios administrativ, în procedură civilă, în jur de 1.000 de securiști, pentru încălcarea drepturilor omului și pentru reprimarea pe scară largă a opozanților.

Cazul nostru este doar un mic fragment din cele un milion trei sute de mii de dosare de urmărire informativă care există la CNSAS. Or, aceste decizii de condamnare sunt unele care vin evident în contradicție cu ceea ce spun judecătorii din cazul nostru (Valerica Voica, Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu), cei care, după cum știm acum, au pretins că n-ar fi existat între 1965 și 1989 o relație de adversitate între opozanți – între poporul român până la urmă – și Securitate, aparatul represiv.

Evident, aceasta este o noțiune absurdă, dar care poate fi ușor contrazisă de cele o mie de condamnări de până acum, în contextul în care nu se poate imagina că încălcarea drepturilor omului pe care au comis-o acei securiști împotriva opozanților regimului (care și-au pierdut slujba, cărora le-au fost distruse viețile prin urmărire, amenințări, teroare și prin toate mijloacele de filaj, prin percheziții la care au fost supuși, mulți dintre ei anchetați, bătuți) nu a reprezentat o relație de adversitate.

Deci, acestea sunt cele două căi de atac pe care vom merge și să sperăm că Parchetul General le va lua în considerare și va merge cu ele mai departe.

Mi-ați spus că istoricii români specializați în studierea totalitarismului comunist s-au preocupat mai mult de studierea crimelor săvârșite de regimul comunist din anii ’50-’60, și mai puțin pe cele comise de Securitatea lui Ceaușescu din anii ’70 -’80. Credeți că această direcție de cercetare a fost prea puțin fructificată?

Cu privire la ceea ce cred că ar putea să constituie o nouă direcție de cercetare în urma acestei infamante decizii de achitare luate de judecătorii ICCJ, cred că instituțiile abilitate să studieze crimele comunismului, dosarele Securității, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST), Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (prescurtat IRRD), care, până la urmă, a ajuns într-o stare de faliment total, toate aceste instituții și poate și istoricii români sunt chemați să regândească puțin prioritățile cercetării istoriei noastre recente.

Mi se pare că de 30 de ani încoace ne-am orientat foarte mult pe cercetarea crimelor săvârșite de regimul comunist și de Securitatea din anii ’50-’60. Evident, cercetarea lor rămâne foarte importantă pe scară largă. Represiunea din această perioadă a distrus intelectualitatea română, a distrus partidele politice interbelice etc. Desigur, ceea ce s-a petrecut în acea perioadă au fost niște crime monstruoase care trebuiau cercetate. Însă, îmi permit să atrag atenția că, iată, n-am reușit să ne așezăm prioritățile cum trebuie.

Cercetarea crimelor săvârșite de regimul ceaușist și de Securitate din anii ’70 -’80 ar trebui să realizăm acum că este prioritară. Mai avem o șansă. Încă mai există victime în viață, care au trecut prin teroarea, prin bătăile, prin torturile de la Aiud, din arestul de la Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii din Calea Rahovei, din beciurile Securității și ale Miliției din toți anii ’70 -’80, inclusiv crimele de la Revoluție. Avem cazul muncitorilor protestatari anticomuniști de la Brașov, cercetat de procurori.

Ca istorici și ca institute abilitate în această direcție, ar trebui să facem un efort să luăm aceste cazuri și să le analizăm, cel puțin la fel de bine cum s-au făcut cercetările pe crimele din anii ’50, mai ales că există nu numai victime, dar există martori și există cei vinovați care trăiesc încă printre noi, adică cei care au bătut, au torturat și au ucis opozanții regimului Ceaușescu în anii ’80.

Unii dintre torționarii din Securitatea lui Ceaușescu sunt tot cei care au comis crime în timpul revoluției din decembrie 1989?

Torționarii Securității erau pe atunci oameni în vârstă de poate 30-35 de ani, cei care au fost și trăgătorii de la revoluție. Încă o dată,  am demonstrat acest lucru în cărțile pe care le-am scris împreună cu colegii cercetători. Este vorba despre cărțile ”Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” și ”Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989”.  În aceste cărți am demonstrat criminalitatea Securității, manifestată chiar și după fuga lui Ceaușescu.

Teroriștii care au tras în noi și după 22 decembrie 1989 au fost tot cei din Securitate. Această realitate istorică despre cei care au tras în populație după 22 decembrie 1989 a fost și ea mistificată, ascunsă de ochii opiniei publice, disimulată, din păcate, inclusiv de cercetători și de instituțiile de care vorbeam. Nu s-a ocupat nimeni, nu a pus nimeni degetul pe rană. Cunoscutul slogan ”Cine a tras în noi după 22?” a rămas cea mai dureroasă întrebare pentru poporul român legată de istoria noastră recentă.

Mistificarea momentului-cheie, eroic, al istoriei noastre recente, Revoluția Română din decembrie 1989, a fost produsă tot de securiști, deci cei care au denaturat și cazul disidentului Gheorghe Ursu. Este vorba de foști securiști precum generalul SRI Vasile Mălureanu, fostul general de Securitate Aurel I. Rogojan, de istoricul Cristian Troncotă, de Corvin Lupu. Toți aceștia au mistificat și realitatea despre Revoluția din decembrie 1989 și au lansat tot felul de variante de legende despre cine a tras în români după 22 decembrie 1989: ba rușii de la KGB, ba teroriștii arabi, ba ungurii, ba că cei din armata română s-ar fi împușcat între ei, ba că cei care au tras au fost din DIA (Direcția de Informații a Armatei). Tot felul de false piste și variante.

Ei bine, noi am demonstrat și acest lucru: cei care au ucis populația după 22 decembrie 1989 sunt tot cei din Securitate. Acei trăgători teroriști care au împușcat peste 1.000 de români la revoluție sunt printre noi. Aici a fost și este miza cazului nostru, iar ea constituie până la urmă și miza realizării dreptății pentru mii de victime.

Cercetătorii și istoricii au datoria acum să studieze aceste cauze bazate pe probe, nu pe variantele mistificatoare, pe legendele de acoperire a adevărului, lansate în spațiu public de un Alex Mihai Stoenescu, unul dintre ”cei mai grețoși informatori dovediți ai Securității”, cum îl caracteriza cunoscutul jurnalist de la postul de radio Europa Liberă, Nicolae Constantin Munteanu.

Asemenea informatori ai Securității sau foști ofițeri ai ei au controlat narațiunea despre Revoluția din 1989, atât în spațiu public, cât și în spațiu academic. Aceasta sunt rușinea și tristețea de care ne lovim. Poate că, în acest moment, este timpul să restabilim prioritățile cercetării și să ne orientăm pe crimele săvârșite de aparatul represiv al lui Ceaușescu din anii ’70-’80. Probe sunt, martori sunt, acum, ceea ce ne trebuie este curajul de a merge până la capăt.

Andrei Ursu este fiul disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, ucis în beciurile Securității, în noiembrie 1989. A fost directorul științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Este membru fondator al Fundației „Gheorghe Ursu”. Este interesat de problematica istoriei represiunii din perioada comunistă și a Revoluției. A publicat, la Editura Polirom, volumul ”Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” (în colaborare cu Mădălin Hodor, prefaţă de Dennis Deletant, 2019) și ”Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989”. A fost distins cu Premiul Noii Reviste de Drepturile Omului (2017) și Premiul GDS (2000).

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV| Judecătorii ICCJ au ignorat mărturii despre torturi infernale și au achitat torționarii. Andrei Ursu: Au fost de partea călăilor Securității

EXCLUSIV VIDEO | Dezvăluiri șocante ale infiltrării NKVD în Mișcarea Legionară. Cu mitraliere de la Moscova s-a tras la rebeliunea legionară din 1941

EXCLUSIV VIDEO | Inginerul care a demascat cu prețul vieții ordinul criminal al lui Ceaușescu din 1977. ”Dacă dărâmăm toată Capitala, va fi frumos”

EXCLUSIV VIDEO | Revolta Anticomunistă de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, simbolul spălării de lașitatea colectivă. Mărturiile cutremurătoare ale protestatarilor torturați, condamnați și deportați pentru curajul de a striga ”Jos Ceaușescu!”

EXCLUSIV VIDEO | La Brașov a fost începutul sfârșitului comunismului, semnalul virajului spre libertate. Istoricul Nicolae Pepene:”A fost mesajul unor oameni disperați, pentru că trăiam toți într-o închisoare”

Autor

Bogdan Rădulescu

Bogdan-George Rădulescu, jurnalist, analist politic. Jurnalist între 1995-2015 (Radio România Internațional, Radio România Actualități). A fost corespondent la Bruxelles pentru Radio România (2011-2015), ... vezi toate articolele