Decizii ascunse în stenogramele unei ședințe din 4 iulie 1977 ies la iveală la aproape jumătate de secol de la cel mai distructiv cutremur pe care l-a avut România, care în câteva secunde a pus la pământ zeci de clădiri numai în București. Din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, clădiri din centrul Capitalei afectate de cutremurul din 4 martie 1977 au rămas neconsolidate. Oameni prinși atunci sub dărâmături au fost abandonați pentru că dictatorul a ordonat oprirea căutărilor și curățarea rapidă a zonei de ruinele clădirilor.
Gândul aduce la lumină, printr-un micro-serial, detalii șocante despre vulnerabilitatea a peste 3.000 de clădiri din București care se pot prăbuși. Articolele care vor fi publicate începând de marți nu sunt menite să inducă panică, ci să reamintească și să atenționeze că, fără măsuri de urgență luate de autorități, cetățenii Bucureștiului ar putea să treacă prin momente tragice, asemănătoare celor de la cutremurul din 4 martie 1977 sau, mai recent, ale celor care au urmat seismelor devastatoare din Turcia și Siria.
Investigația noastră pornește de la momentul zero al neglijenței criminale: decizia luată de Nicolae Ceaușescu, la patru luni după seismul din martie 1997, mai precis la 4 iulie a aceluiași an, de a opri orice lucrări de consolidare și întărire a fundațiilor începute de urgență la clădirile afectate de cutremur în București. Multe dintre acele clădiri au rămas din 1977 până azi neconsolidate antiseismic. Prăbușirea lor ar putea duce la pierderi foarte mari de vieți omenești.
Regizoarea de teatru Carmen Lidia Vidu a avut acces la o stenogramă, mult timp ținută secretă, a ședinței Comitetului Central al Partidului Comunist Român care a avut loc la patru luni după cutremurul din martie 1977. Stenograma ședinței din 4 iulie 1977 a fost descoperită în arhive de jurnalistul și regizorul de film documentar Liviu Tofan.
Ședința din 4 iulie 1977 a fost convocată de urgență de Nicolae Ceaușescu și la ea au participat aproximativ 300 de persoane, ingineri, arhitecți, lideri de partid și ai administrației locale. Într-un gest care șochează asistența, dictatorul ordonă tuturor responsabililor implicați în procesul de reconstrucție a Bucureștiului după cutremur să sisteze toate lucrările de consolidare la clădirile afectate de seism.
Carmen Livia Vidu a scris și a regizat un spectacolul de teatru – ”Cutremurul neștiut. 4 iulie 1977 ” – plecând de la ordinul criminal al lui Ceaușescu de a opri orice operațiune de asigurare antiseismică la peste 3.000 de clădiri afectate de cutremur (locuințe, clădiri de birouri, spitale, școli), lăsând în voia sorții destinele a zeci de mii de oameni.
Grăbit să se asigure că orașul va fi ”tuns, ras și frezat” până la festivitățile comuniste din 23 august, când aveau loc spectacolele omagiale ale propagandei care îl elogiau, dictatorul comunist ordonă o cosmetizare ieftină a Capitalei post-seism prin lucrări rapide, de mântuială.
Propaganda vremii încearcă să liniștească spiritele cetățenilor, care trăiau speriați în blocuri cu plafoane fisurate și cu stâlpi de rezistență grav avariați, perpetuând la nivel colectiv minciuna potrivit căreia inginerii români ar fi inventat o soluție tehnică ”miraculoasă”: ”tencuiala antiseism”. Cu alte cuvinte, era nevoie doar de un simplu strat de asemenea tencuială magică peste structura de rezistență grav afectată și blocurile redeveneau – potrivit narațiunilor inventate de Securitatea comunistă – mai sigure decât cele din Japonia.
Ceaușescu nu voia să investească bani din bugetul statului în reconsolidarea clădirilor, multe dintre ele istorice. Iresponsabilitatea lui criminală are la bază un calcul secret meschin. Valuta provenită din ajutoarele financiare internaționale trimise după cutremurul din 1977, bani care erau destinați în mod precis consolidării clădirilor afectate de seism, este deturnată de dictatorul comunist de la București și investită în proiectul faraonic al construirii Casei Poporului și Centrului Civic – Bulevardul Victoria Socialismului.
Ceaușescu a lăsat în urmă ca moștenire – iar după 1990 aproape toți primarii Capitalei au ignorat acest lucru – centrul Bucureștiului și cartierele sale istorice pline de clădiri cu bulină roșie de pe care cade tencuială sau de pe care se desprind bucăți de acoperiș.
Potrivit unor estimări, aproximativ 10.000 de clădiri din Capitală, cu structuri de rezistență subțiri ca pânza de păianjen, au urgentă nevoie de renovare antiseism, în caz contrar ele putând fi puse la pământ de un cutremur cu magnitudine mai mică decât cel din 1977.
Regizoarea de teatru Carmen Lidia Vidu, cea care s-a documentat pentru scrierea și montarea piesei ”Cutremurul neștiut. 4 iulie 1977”, a avut amabilitatea să ofere un interviu în exclusivitate pentru Gândul.
Carmen Lidia Vidu este regizoare de teatru, film și de evenimente. A absolvit Universitatea „Ion Luca Caragiale” din București în 2003, secția Regie de teatru, la clasa profesoarei Cătălina Buzoianu. A devenit cunoscută pentru spectacolele de teatru experimental în care se combină video-proiecțiile și mijloacele specifice filmului cu prezența live a actorilor. A fost cel mai tânăr regizor care a montat în anul 2007 pe scena Teatrului Național din București o piesă de teatru: „Privighetoarea și trandafirul” de Oscar Wilde.
Carmen Lidia Vidu a făcut și regie de film (documentar și scurtmetraj). A realizat în 2013 „O scurtă istorie Astra Film”, film dedicat pentru Astra Film Festival din Sibiu. La Galele Gopo din 2015, Carmen Lidia Vidu a fost recompensată cu Premiul Gopo pentru cel mai bun scurt metraj.
Bogdan Rădulescu: Care este istoria neștiută a acelei ședințe șocante din 4 iulie 1977, convocată de Ceaușescu, când dictatorul ordonă inginerilor, arhitecților și autorităților locale sistarea oricăror lucrări de consolidare a clădirilor din Capitală, după seismul din 4 martie același ani?
Carmen Lidia Vidu: La patru luni după 4 martie 1977, Ceaușescu convoacă de urgență ingineri, arhitecți, oameni din structura politică la o ședință la Comitetul Central, în Sala Omnia. Ceaușescu îi întâmpină pe arhitecți, pe cei opt primari de sectoare, pe primarul general de atunci al Capitalei, Ion Dincă, pe inginerii prezenți, cu Miliție și Procuratură. Pune presiune. Era cald. Toată lumea era tensionată.
Ceaușescu era turbat, spun vocile de atunci. Se adunaseră trei sute de oameni. La ora 10:00 dimineața, începe să îi întrebe – și avem stenograma ședinței de atunci – de ce Bucureștiul arată așa și nu altfel. Capitala era ca un șantier. Peste tot schele, reparații, structuri de analiză. O asemenea imagine i-a displăcut complet lui Ceaușescu.
Primarii îi răspund, dar toți sunt cumva nesiguri. Când am citit stenograma mi s-au părut niște oameni nepregătiți. În realitate, toată lumea bâjbâia fiindcă nu știa ceea ce își dorește să audă Ceaușescu. Își dorea el oare să audă că, după cutremur, sunt mari probleme în București, și că oamenii trebuie evacuați din clădirile afectate, că lucrările de consolidare trebuie să înceapă de la structura de rezistență a acestor clădiri zdruncinate de cutremur, să se analizeze fiecare bloc în parte, ca să se vadă ce anume s-a fisurat și ce nu, sau Ceaușescu voia să audă doar că totul este în regulă, că magazinele sunt deschise, că oamenii stau liniștiți în blocurile lor?
Așa că toți cei invitați la acea ședință o scaldă și cumva dau impresia de incompetență. Dar, de fapt, este vorba de foarte multă frică. Într-un final, Ceaușescu ia cuvântul și minte, spunând că cetățenii din București i-au scris lui personal, dar și altor oameni din anturajul lui, plângându-se că toate lucrările de consolidare din clădiri le violează liniștea și intimitatea, că sunt violentați de autoritățile locale care le bat la ușă, că sunt dați afară din case. Ceea ce nu era deloc adevărat.
În realitate, oamenii dădeau în judecată primăria, reproșându-i că cei responsabili nu vin să le consolideze blocul, fiindcă oamenii aveau fisuri în zidurile apartamentelor. Așteptau ca cineva să se ocupe de ei. Așa că Ceaușescu spune de fapt o mare minciună. Oamenii așteptau ca statul să aibă grijă de ei. Ceaușescu nu a făcut acest lucru.
Mai mult, la ședința din 4 iulie 1977, dictatorul minte în fața celor trei sute de oamenii spunând că, împreună cu doi-trei oameni din anturajul său, ar fi verificat el pe teren situația clădirilor din centrul Bucureștiului, ca să vadă dacă este atât de gravă situația: ”A trebuit să îmi pun ochelarii, să mă apropii de un stâlp de rezistență al unei clădiri, și acolo să văd doar o mică fisură. Ei bine, voi vreți ca pentru această mică fisură să distrugeți toată clădirea și să îi scoateți pe oameni din casele lor?”
Inginerii au încercat să îi explice în cadrul acelei ședințe că, dacă există fisuri la un stâlp sau la doi stâlpi de rezistență, atunci toți stâlpi de rezistență din structura respectivă trebuie analizați, fiindcă la un alt cutremur, stâlpii cu fisuri pot claca și, în urma lor, se pot prăbuși toți stâlpii de rezistență ai clădirii, punând-o la pământ.
În același timp, Nicolae Ceaușescu se arată nemulțumit că Bucureștiul nu dă semne să se curețe de consecințele cutremurului până la 23 august, o zi festivă extrem de importantă pentru el, pentru parada lui. Voia să își conserve imaginea aceasta de președinte preaiubit, de geniu al Carpaților. Voia să vadă populația Bucureștiului că el a cosmetizat și că a avut grijă de capitală.
Așa că ordonă – și acesta este ordinul criminal al lui Ceaușescu – ca de mâine, respectiv data de 5 iulie 1977, să se stopeze orice operațiuni de consolidare a clădirilor din București, astfel încât, până pe 23 august 1977, totul să fie curățat și pus la punct.
Din informațiile păstrate din acea perioadă se pare că ordinul criminal al lui Ceaușescu este prefațat, imediat după dezastrul prăbușirii unor blocuri de locuințe și clădiri de interes public din Capitală, de măsuri paranoice. Ceaușescu a refuzat la un moment dat orice ajutor tehnic internațional la fața locului, constând în specialiști occidentali bine pregătiți în situații de criză post-seism, recurgând la obsesia secretomaniei și afișând un orgoliu dictatorial de tipul ”ne descurcăm singuri, nu avem nevoie de ajutorul nimănui, nimeni să nu se bage în treburile noastre!”. Înțeleg că unor asemenea echipe de salvare li s-a refuzat inițial accesul la graniță. Despre ce este vorba?
Elvețienii care au ajuns primii cu câini de salvare, pentru că era în plin Război Rece, au fost stopați la graniță. Ceaușescu a considerat că trebuie analizată situația acestor echipe de salvatori elvețieni, ca nu cumva din ea să facă parte oameni din serviciile secrete occidentale care să se infiltreze în România cu alte misiuni decât cele de ajutorare. După o zi de cercetări, până la urmă au fost lăsați, dar în 24 de ore, grație ajutorului elvețian, mulți oameni ar fi putut să fie salvați de sub dărâmături.
Mai există o mărturie video tulburătoare a unui sunetist de la televiziunea română din acea perioadă. Acesta a povestit cum punea microfoane pe sub mormanele de moloz ca să înregistreze eventual voci ale celor prinși sub clădirile prăbușite. Se afla la blocul Scala. În spatele său se afla chiar Ceaușescu. De sub ruinele blocului, sunetistul de la televiziune aude sunete, aude voci al celor prinși sub dărâmături.
După două ore de căutări, Nicolae Ceaușescu ordonă stoparea căutărilor. Sunetistul a rămas șocat. A păstrat însă banda audio pe care a înregistrat acele sunete și spunea că se auzeau voci de oameni. Dar, cu toate acestea, Ceaușescu a ordonat stoparea căutărilor.
Sunetistul de la televiziune mai spune că, a doua zi, pe locul unde erau ruinele blocului prăbușit s-a curățat tot și se plantaseră panseluțe. Practic, prin ordinul lui Ceaușescu, acei oameni au fost îngropați de vii. De aceea, considere că este un ordin criminal.
Apoi, ajutoarele financiare internaționale pe care atunci România le-a primit pentru reconstrucția blocurilor afectate și ajutorarea sinistraților au fost deturnate din ordinul lui Ceaușescu. El s-a folosit de acest cutremur pentru visul lui: Construcția Casei Poporului și a Centrului civic socialist, unde visa să locuiască alături de cei din nomenclatură.
Ajutoarele financiare internaționale destinate românilor sinistrați în urma cutremurului din 1977 nu au fost folosite pentru consolidarea clădirilor, pentru reabilitare, nu pentru bunăstarea populației, ci pentru construcția megalomană a acestui dictator.
Nicolae Ceaușescu nu și-a dorit ca informațiile despre ordinele sale criminale pe care le-a dat în acea ședință din 4 iulie 1977 să fie aflate de opinia publică românească. Ca atare, ordinul lui verbal nu a apărut niciodată tipărit oficial în vreun ziar sau difuzat pe radioul și televiziunea naționale.
Niciodată nu s-a spus că Nicolae Ceaușescu personal a ordonat stoparea lucrărilor de consolidare a clădirilor din București, așa cum s-a întâmplat de fapt potrivit stenogramei ședinței din 4 iulie 1977. De fapt, Ceaușescu îi lasă pe ceilalți să poarte vina ordinului său, adică inginerii, arhitecții, primarii, toți ceilalți sunt făcuți responsabili de degradarea Bucureștiului, nu el.
Cât de expuși suntem la un cutremur de magnitudine mare care s-ar putea abate cândva asupra țării și cât de conștienți crezi că sunt cu adevărat cetățenii și politicienii de un asemenea risc major?
În 1940 a avut loc un cutremur mult mai puternic decât cel din 1977, doar că în 1940 Bucureștiul nu avea atât de multe clădiri, atât de multe blocuri ca în 1977. Iar ceea ce nu s-a reparat, ceea ce nu s-a consolidat după acel cutremur din 1940, a rămas fragil. Acesta este și motivul pentru care, atunci când a venit cutremurul din 1977, acele clădiri care nu au fost consolidate după 1940 au fost puse la pământ.
Asta înseamnă că acele clădiri care nu au căzut la cutremurul din 1977, pot să cadă azi la un cutremur de intensitate mult mai mică, tocmai din cauza faptului că nu au mai fost consolidate de decenii.
Comunismul ne-a alimentat iluzia că trăim într-un București ok, care va rezista seismelor, că s-au construit multe blocuri după 1977 care vor rezista și că totul va fi în regulă. Sunt tot felul de minciuni.
Încă din acea stenogramă, Ceaușescu se laudă că românii erau capabili de anumite tehnici – «primii în lume», spunea dictatorul -, că a auzit el la televizor de asemenea tehnici și se întreba retoric de ce primarii și inginerii nu le pun în practică.
Ceaușescu le explica și cum trebuie să injecteze ciment și să tencuiască clădirile afectate de cutremur cu o «tencuială anti-seismică». Deci venea cu niște soluții tehnic fantasmagorice și nimeni nu îl înfrunta. O asemenea bazaconie, propagându-se de atunci încoace, i-a făcut toți politicienii de după 1990 să aibă impresia că acest București este ok, că altele sunt problemele bucureștenilor, nu consolidarea clădirilor împotriva seismelor.
Dar, în urma cutremurului din Turcia, și în urma cutremurelor de acum, de la noi, din Gorj, mie mi se pare că, pe repede înainte cumva, există o evoluție fantastică în București cu privire la acest subiect. Într-o perioadă foarte scurtă, forte repede, lumea își schimbă percepția, așa cum s-a modificat la pandemie, așa cum se modifică acum în timpul războiului din Ucraina. Lumea este pe repede înainte și ia decizii bune.
Potrivit datelor nstitutului Național pentru Fizica Pământului, cutremurul din 10 noiembrie 1940, cu o magnitudine de moment de 7,7 în zona Vrancea, a fost cel mai puternic (ca energie eliberată) din secolul XX și a avut efecte devastatoare în centrul și sudul Moldovei, dar și în Muntenia.
Urmările cutremurului din 1940:
Cutremurul din 4 martie 1977 a avut o magnitudine de moment de 7,4 și a fost cel mai distructiv cutremur din România. În rapoartele oficiale finale se menționează:
CITEȘTE ȘI: