EXCLUSIV VIDEO | Profesorul Tudorel Butoi dezvăluie cum s-a pregătit pentru Psihologie în biblioteca Comandamentului Marinei militare și ce i-a picat la examen: „Probleme de telepatie, imaginație, cu transfer de gânduri, exact ce citisem în Marină”

Profesorul Tudorel Butoi a povestit, într-un interviu exclusiv pentru GÂNDUL, cum a ajuns la examenul la Psihologie cu „gândul ăsta eu ce fac, ce rost îmi găsesc în viață”, născut în timpul stagiului aspru la Marina militară. Din acest gând, călit în cele mai dure antrenamente, între „sute de răsărituri și apusuri de soare” petrecute înot în largul mării și în sute de ore de lecturi din tratatele de psihologie militară de la biblioteca Comandamentului, a ajuns la  amiralul flotei române, cerând permisiune pentru a susține examenul.

„Ce îmi pică? Probleme de telepatie, imaginație și cutare, exact, cu transfer de gânduri, cu ce citisem în Marina militară. Mă ascultă preț de vreo 10 minute. Am avut noroc uriaș. Și zice Neveanu: ”Băi, ai citit din literatura militară!” Da. ”Păi atunci ai 10!” Și mi-a dat Neveanu 10 la oral”, spune reputatul psiholog criminalist în interviul acordat GÂNDUL.

Este pentru prima dată când veteranul polițist care a introdus în criminalistică detectorul de minciuni vorbește despre viața sa fără ocolișuri.

A povestit cum a crescut într-o familie de țărani modești și gospodari, a avut o adolescență presărată de eșecurile unor examene picate pe care totdeauna le trecea la sesiunea din toamnă, a trăit printre golanii de pe malul Dunării, a participat la încăierările cartierelor pline de bișnițari și barbugii, a extras de acolo lecții de viață care i-au modelat personalitatea, a picat la Medicină, a ajuns la Marină și de acolo la Facultatea de Psihologie. Acesta a fost marele pas care l-a aruncat în “groapa cu lei” a Ministerului de Interne, loc de unde a ieșit la pensie colonel și continuă azi, la 74 de ani, să educe generații de studenți, să dea consultații la cabinetul de psihologie și să realizeze expertize psihologice de mare acuratețe.

Tudorel Butoi povestește ce s-a întâmplat după ce a picat la Medicină cu 6,66 și s-a întors acasă, unde părinții s-au sfătuit ce meserie ar trebui să urmeze. Însă toate planurile au picat atunci când a venit „ordinul să mă duc la comisariat” și a aflat că trebuie să efectueze stagiul militar, fiind repartizat la Marina Militară.

„Ehei, ce facem, ce facem? Te duceai spre 17-18 ani. Mama: ”Îl dăm cu unchiul Nae, care era mecanic instalator. N-ai văzut pe unchiul Nae? Toată ziua cu salopetele, pune calorifere, face cazane, nu știu ce… Mereu are bani unchiul Nae, că-l cinstește lumea”. Tata: ”Măi Veronico, e bine și să-l dăm la o meserie pe băiat. Dar tu ai văzut ce mâini are unchiul Nae? Ce mâini are?! Pline de motorină, de rugină, săracul, unghiile alea negre cu care lucrează. Eu îl fac frizer”, zice tata. ”L-ai văzut pe Robertinu în strada mare, îmbrăcat frumos, la halat. De câte ori mă bărbieresc, las 3 lei”.

Pe disputa asta, încotro să mă duc în viață – că trebuie să lămurim asta, că ne ascultă studenții -, pac, comisariatul militar la poartă: ”Aloo, Tudorel Butoi!” Eu sunt. ”Ia de aici, de la tata – ordinul să mă duc la comisariat, prin septembrie era – că ți-a venit rândul să te duci militar”. Am aflat, deci, că trebuie să mă duc militar și că viața mea în carieră se frânge, se rupe. Intram într-o altă etapă de responsabilitate, de maturitate, de disciplină” – Tudorel Butoi.

De la fotbal cu castane în curtea comisariatului la Marină

Când am ajuns la comisariat, cu alți tineri, am jucat fotbal cu castane, că era toamnă, până când s-a cam golit platoul comisariatului. Am mai rămas doar vreo câțiva care am primit vestea tristă că va trebui să mai venim o dată, pe 25 octombrie, pentru că pe noi ne ia la Marină. Lovitura tsunami e mic copil, pentru că ăștia făceau toți un an și patru luni, noi trebuia să facem doi ani. Iar eu, care totuși scosesem la capăt și liceul ăsta, mi-ar fi plăcut să mă duc student. Las la o parte faptul că în această Marină am obținut calificarea de radio-telegrafist, fonie, semne, morse, chestii cu aviația, cu marina. Bună specialitate! Cu asta, puteai să te duci în Marină sau la serviciile poștale, în telecomunicații.

Sau să fiți colegul cu Traian Băsescu.

Sau să fiu coleg cu domnul presidente. Sigur că da, n-a fost să fie. Pentru că, într-o noapte, în cabina mea de radist, acolo, cu liniștea și marea… Apropo de asta, am văzut sute de răsărituri și apusuri de soare și am înotat în apele mării cu două-trei sute de metri adâncime, ceva de vis, nu vedeai malurile. A fost foarte frumos. De la vreun metru șaizeci și cinci, am ieșit din Marină cu un metru optzeci și doi, cu o forță și cu agilitate, extraordinar, apropo de armată… Într-o noapte, mă gândesc: totuși, ce fac?

Gândul ăsta – eu ce fac, ce rost îmi găsesc în viață – m-a făcut ca, în momentul în care am debarcat dintr-o cursă din asta de marină, că făceam tot litoralul de la Tulcea până-n Bulgaria, să mă duc la biblioteca Comandamentului Marinei Militare. Și pentru că psihologia era cartea cea mai subțire – o puneam la centură cartea, că știu ăștia cum o poartă -, cunoșteam deja anatomia și fiziologia, de la încercarea, tatonarea cu Medicina, m-am pregătit perfect pentru Facultatea de Psihologie.

Așa am ajuns la Facultatea de Psihologie. Să vezi cum: am luat din Comandament, de la bibliotecă, toate cărțile de psihologie. Erau tratate – lumea nici acum n-a citit – cu chestiuni telepatice, comunicarea dintre submarine și nave… ce aveau ăștia acolo… Inteligența, intuiția, creativitatea, imaginația, toate, dar totul în domeniul militar. Și m-am dus la amiralul flotei române cu raportul în mână: Domnu’ amiral, am pierdut un an, sunt și eu cu liceul terminat. Grăpiș, târâș, aș vrea, dacă-mi permiteți, să dau examen. Ce zice amiralul, Dumnezeu să-l mântuiască, pe unde-o fi: ”N-am nimic împotrivă. Am văzut fișa, foarte bine la trageri, foarte bine la sport, foarte bine la astea, cu toată dragostea îți aprob, dar să știi că am mai dat aprobări din astea, unul n-a intrat. Părerea mea e: aprobare de șapte zile, du-te. Îți dau 11 zile, te duci acasă, îți vezi familia, îți vezi astea…”

Examenul la Facultatea de Psihologie, în uniformă militară

Plec cam în grabă și nu apuc mă schimb – de fapt, eu fusesem să îmi schimb uniforma de marină, dar mânecile de la costumul meu de la Bac erau până aici, cam scurte, pantalonii la fel, eram o caricatură -, și mă duc militar. Mi-am făcut uniforma, am călcat-o, am ajuns militar. Când am intrat, era o oarecare mirare, un militar printre ei, din Marină, să dea examen. Am luat 8,66 la scris și iată-mă la oral, cu marele profesor Paul Popescu Neveanu, Dumnezeu să-l mântuiască, și cu două din frumoasele asistente pe care le avea atunci în comisie.

Ce îmi pică? Probleme de telepatie, imaginație și cutare, exact, cu transfer de gânduri, cu ce citisem în Marina militară. Mă ascultă preț de vreo 10 minute. Am avut noroc uriaș. Și zice Neveanu: ”Băi, ai citit din literatura militară!” Da. ”Păi atunci ai 10!” Și mi-a dat Neveanu 10 la oral. Iar fetele, asistentele au zis: ”Tinere, poți să ne dai bereta, bereta aia e a noastră”. Eu: Poftiți! ”Ți-am spus, dragă, că bentițele astea sunt de mătase. Tu spuneai că sunt din plastic, uite, sunt de mătase”. Și pe chestia asta cu controlul la beretă și cu faptul că am răspuns foarte bine, am intrat la Facultatea de Psihologie.

„Am fugit de Poliție ca de dracu, prin piețele sârbilor, pe unde făceam bișniță. De ce fugi, de aia dai”

Am terminat psiholog, repartiție republicană, la Centrul de Medicină de care am vorbit: asistență exploratorie pentru sportivii de înaltă performanță. Până când, într-o zi, mi-a bătut cineva la ușă. ”Ce faci, domne, cine sunteți? Nu sunteți în planificarea examinărilor de astăzi?” ”Nu sunt, dar… Eu sunt maiorul cutare, de la management, de la Institutul de Criminalistică, am pus ochii pe tine, te luăm pentru că avem treburi de făcut cu psihologul. Ne trebuie psiholog, noi nu facem psihologi. Ne-am interesat prin sursele noastre, nu-i problema ta, și te luăm pe tine.” Mai sunt colegi foarte buni … dădeam eu socoteală, când am auzit de Criminalistică, de Miliție, ordine, disciplină. Păi la spitale eram un prinț, un răsfățat…

Și în felul acesta am ajuns în Ministerul de Interne. Deci, fiți atenți, n-am avut vise de-alea, să citesc pe nu știu cine, să mă fac polițist ca Sherlock Holmes, cu nu știu ce. Dimpotrivă. Am fugit de Poliție ca de dracu, prin piețele sârbilor, pe unde făceam bișniță.

De ce fugi, de aia dai. Și pe urmă, am plecat înainte. Specializări, aducerea detectoarelor de comportament simulat în țară, antrenarea altor psihologi, crearea centrelor de detecție. Primele șase le-am făcut cu mâinile mele. Și tapițate, și făcute și spațiile, și tot.

Interviul integral poate fi urmărit aici: