EXCLUSIV VIDEO | Revolta Anticomunistă de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, simbolul spălării de lașitatea colectivă. Mărturiile cutremurătoare ale protestatarilor torturați, condamnați și deportați pentru curajul de a striga ”Jos Ceaușescu!”

O mână de muncitori curajoși din Brașov, umiliți de autoritățile comuniste, au spart zidul tăcerii lașe. Au înscris România pe harta revoltelor anticomuniste din Europa Centrală și de Est. Frumusețea și eroismul naiv al acelei revolte au stat în sinceritatea și spontaneitatea protestului. Au ieșit pe poarta fabricii din cauza nedreptăților sociale și economice și, pe drum spre Primăria orașului, au ajuns să strige ”Jos comunismul!”, ”Jos Ceaușescu!”, ”Jos dictatura!”. Nu mai voiau neapărat salariile furate de regim și alimente pentru copiii lor, ci voiau libertate.

În speranţa că cei din orașul lor, dar și ceilalți români din țară li se vor alătura, protestatarii brașoveni au cântat, în marşul lor spre sediile puterii comuniste, ”Deşteaptă-te, române!”. Atunci, frica și lașitatea încă dominau mentalul colectiv. Poate că în ecuația istoriei nu sunase încă ceasul deșteptării anticomuniste. Dar, reverberația gestului de curaj al brașovenilor va declanșa, abia doi ani mai târziu, în 1989, curajul celorlalți în dărâmarea regimului comunist din România.

Brașovul anului 1987 a fost, cel puțin pentru o zi, primul oraș liber de dictatură.  Acești oameni au dat restului românității, care suferea de aceleași privațiuni impuse de un dictator, o lecție de demnitate. Prin sacrificiile lor, au marcat istoria. În acest sens, gestul disperat al unor brașoveni năpăstuiți a constituit simbolul spălării de lașitatea colectivă.

Dar, episodul din 15 noiembrie 1987 a însemnat distrugerea unor destine. Cei curajoși care au ieșit să demonstreze în stradă împotriva sistemului comunist au fost vânați, arestați, torturați, deportați în diverse colțuri ale țării, departe de familiile lor.  De atunci și până azi, nimeni nu a fost tras la răspundere pentru ororile la care au fost supuşi cei arestaţi, judecaţi, condamnați, apoi deportați, ulterior aflați timp de doi ani, până în decembrie 1989, sub atenta monitorizare a aparatului represiv.

”M-am cutremurat cât de speriat şi bătut era. A mai trăit patru ani”

În discursul său în plenul Parlamentului, la şedinţa comună solemnă consacrată comemorării a 35 de ani de la Revolta Anticomunistă de la Braşov din 15 noiembrie 1987, preşedintele Asociaţiei ”15 noiembrie 1987 Braşov”, Marius Boeriu, amintea:

Gândiţi-vă, dacă se poate, la colegul nostru Cornel Vulpe, pe care l-am văzut când ne urcau în dube la Braşov să ne ducă la Bucureşti şi m-am cutremurat cât de speriat şi bătut era. M-am gândit că am scăpat ieftin, el avea 17 ani şi l-au bătut cumplit pentru că purtase un steag tricolor în fruntea noastră, a fost uşor de identificat. A mai trăit patru ani.

Gândiţi-vă şi la ceilalţi colegi ai noştri, 33 la număr, care nu mai sunt printre noi. Faptul că atâţia dintre noi, cei care la 15 noiembrie 1987 ne-am ridicat împotriva dictaturii, au murit la vârste la care de obicei nu se moare, vă dă o imagine a ceea ce am păţit noi în beciurile Miliţiei şi Securităţii”.

Microdocumentarul realizat de mine pentru publicația Gândul, prin intervievarea doar a câtorva dintre protestatarii brașoveni anticomuniști din 1987, încearcă să readucă la suprafață – ca într-o ședință de psihoterapie – traumele unor oameni care ar fi urmat să fie striviți de roțile dințate ale mecanismului dictaturii comuniste. Pe perioada anchetelor în beciurile Securității, dar și în singurătatea izolării de familie și de semeni, în zonele unde erau deportați, oamenii aceștia curajoși au rezistat. Revolta lor Anticomunistă de la Brașov, din 1987, a fost doar preludiul. Adevăratul lor mesaj abia acum se aude.

Ei sunt martorii încă vii ai infernului carceral în care s-a aflat România. Cât vor mai trăi, vor depune mărturie. Așa cum foștii deținuți politici din deceniul negru al stalinismului din România au relatat despre ororile trăite, și protestatarii brașoveni povestesc despre demența totalitară ceaușistă din anii ’80. În special pentru noile generații de nativi digitali care trăiesc în prezentul continuu al lumii virtuale. Lipsiți din ce în ce mai grav de conștiință istorică, ei uită că libertatea de care se bucură azi a fost plătită cu chinuri, cu luptă și cu moarte.

Ziua în care s-a strigat pentru prima dată ”Jos Ceaușescu!”, ”Jos dictatura!”

Sub presiunea cercurilor diplomatice occidentale și a presei din întreaga lume protestatarii brașoveni anchetați, torturați de Securitate în noiembrie 1987, nu au fost executați în Piața Sfatului din Brașov cum ar fi vrut inițial Ceaușescu. Unii dintre ei au murit mai târziu, din cauza sechelelor lăsate în trupul și psihicul lor de tratamentele inumane la care au fost supuși în beciurile Securității.

Lui Ceaușescu îi era frică de un scandal internațional de proporții, așa că a aplicat metoda camuflării deținuților politic, așa cum erau de fapt muncitorii revoltați de la Brașov, în ”deținuți de drept comun”. Oficial, au fost condamnați pentru ultraj, huliganism și distrugere de bunuri, dar în dosarul secret al Securității apăreau ca deținuți politic extrem de periculoși pentru statul comunist.

Printr-o astfel de metodă de plasare a protestatarilor brașoveni anticomuniști în rândul deținuților de drept comun, regimul lui Ceaușescu încerca să minimalizeze și să trivializeze adevăratele lor revendicări. Ei nu trebuiau să devină exemple de curaj și de acțiune politică pentru restul românilor.

Iosif Farcaș își amintește și de tertipurile folosite de sistemul juridic al statului comunist pentru a-i pedepsi până la capăt pe muncitorii protestatari brașoveni:

E dureros. Această mișcare de protest a pornit pentru revendicări sociale, ca mai apoi să devină un protest anticomunist și anticeaușist. Noi am fost, de fapt, condamnați pentru o acțiune politică și deportați. Nicidecum nu am fost realmente condamnați pentru ultraj, așa cum apărea în capetele de acuzare. Asta a fost doar vorbă în vânt că am fost condamnați pentru huliganism. Ăsta a fost doar pretextul invocat de ei. Pedeapsa însă ne-au dat-o pentru acțiune politică.

Dacă ar fi fost dată pedeapsa pentru ultraj, nu ne deportau, nu ne mutau din localitate și nici nu primeam așa mari pedepse. Fiindcă a fost considerată o acțiune politică, nu aveam voi să ne întoarcem din locurile în care am fost deportați. În ianuarie 1988, dictatorul Ceaușescu a dat o amnistie în urma căreia toți condamnații de drept comun cu pedepse de până la zece ani au fost eliberați și lăsați la vatră. Noi, pentru revolta noastră, nu am beneficiat de prevederile amnistiei din ianuarie 1988. Noi am rămas, în continuare, deportați, cu domiciliu forțat, până la revoluția din 1989”.

Pentru curajoșii protestatari brașoveni, fiecare comemorare a sacrificiului lor din timpul revoltei anticomuniste de la Brașov din 1987 vine însoțită de o mare mâhnire. Dosarul represiunilor din acea perioadă este în continuare ascuns în arhive secrete. Unii dintre brașovenii curajoși care au suferit persecuții inimaginabile atunci cred că doar  complicitatea torționarilor de la vârful puterii, care au supraviețuit și după 1989, a făcut ca dosarul represiunii din 15 noiembrie 1987 să fie făcut ”dispărut”. Este explicabil.

Cei descoperiți între timp – Ristea Priboi, generalul Constantin Nuță și generalul Velicu Mihalea – sunt doar vârful aisbergului în culpa morală și penală. Alții au continuat nestingheriți să circule prin culisele puterii politice postcomuniste.

”Nimeni nu ne-a ajutat să aflăm adevărul”

Dănuț Iosif, care avea doar 19 ani în timpul revoltei anticomuniste de la Brașov și a fost, ca și mulți colegi de-ai săi, arestat, torturat de Securitate, condamnat și deportat, mărturisește că nu îi pare rău pentru gestul de curaj disperat pe care l-a făcut în 1987. Singura lui părere de rău este că cei vinovați de represiunea inumană de atunci nu au fost trași la răspundere de justiția din România:

Dacă îmi pare rău de ceva, este faptul că torționarii de atunci probabil trăiesc astăzi pe pensii speciale. Imediat după 1990, ei s-au adaptat și au făcut parte din instituțiile democratice. Nefăcând public dosarul 15 noiembrie, nu poți să știi dacă nu te poți trezi că ocupă funcții publice sau că sunt pensionari speciali, cu pensii mari.

În schimb, unii dintre colegii mei, cu care am suferit alături atunci, au murit foarte repede. Îl amintesc doar pe Cornel Vulpe, care nu a mai rezistat. Nu a mai putut. Din cauza torturilor la care a fost supus, a făcut un diabet galopant și a orbit. La un moment dat, a  încercat să își ia viața. S-a legat cu funia de țeava de la calorifer. Era însă atât de slab fizic încât greutatea corpului nu era suficient de puternică să își ducă gestul până la capăt. Era atât de slab încât vedeam inima în el cum bate.

Nimeni din țara asta nu nea întins o mână, nimeni nu ne-a băgat în seamă. Am așteptat ani de zile și nimeni nu ne-a ajuta să aflăm adevărul”.