Fiul către tată: Te iubesc mult de tot, de aici, dintre pământeni!

S-au împlinit, pe 5 august, 100 de ani de la nașterea lui. Alături de alte câteva nume notabile, Marin Preda a reprezentat nucleul literaturii și, in extenso, al culturii române în perioada comunistă. A rămas în istorie pentru capodoperele sale, între care Moromeții, Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni, cărți sub cupola cărora fiecare dintre noi s-a regăsit la un moment dat.

ALEXANDRU PREDA, unul dintre cei doi fii ai marelui scriitor, a vorbit pentru Q Magazine despre moștenirea pe care tatăl său a lăsat-o generațiilor care i-au urmat. Scriitorul ne-a privit prin spirit din bustul său de piatră ridicat în Parcul Bordei.

Împreună cu Alexandru Preda la bustul tatălui său din Parcul Bordei Foto Q Magazine

ACTUALITATE ANCHETĂ la Penitenciarul Giurgiu | Un deținut de 47 de ani a fost găsit spânzurat în celulă. „Posibilă crimă mascată în suicid”

13:41

ACTUALITATE O mamă percepe TAXĂ familiei pentru pregătirea meselor de Crăciun: „Va fi scump”

13:26

PENTRU PREDA, A FI SCRIITOR ERA VITAL
Evocându-l la un moment dat, poeta Ileana Mălăncioiu spune: „Cu Marin Preda am avut sentimentul că moare Scriitorul. Și într-un fel nu m-am înșelat. El a fost și continuă să fie înlocuit, dar locul lui a rămas și va rămâne multă vreme gol”. În ce constă excepționalismul lui Marin Preda?

Cred că Marin Preda este un romancier excepțional pentru că a reușit în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor să redea o lume pe care puțini oameni o cunoșteau. Evident, lumea țărănească nu era o enigmă pentru nimeni, Rebreanu, Creangă și Sadoveanu au avut grijă să-l prezinte lumii pe țăranul român, în forma lui de iobag asuprit, cu botniță la gură, trudind până la epuizare pe ogorul stăpânului. Preda însă a dezvăluit un alt țăran, mai simplu, mai șugubăț și mai ancorat în realitatea pe care o trăia. Țăranul lui Preda trudește pe pământul lui pentru bunăstarea lui, a familiei lui, locul stăpânului avid fiind luat de perceptor și de bancă.

Marin Preda a fost martor, în 1941, la evenimentele rebeliunii legionare și la reprimarea ei de mareșalul Ion Antonescu. Aceste frânturi de istorie vor fi evocate în romanele Delirul și Viața ca o pradă. Foto MNLR

Diferența este că „țăranul Moromete” are posibilitatea să-și pună în valoare inteligența nativă, spiritul de negustor și forma inedită de evitare a pericolului prin forme ascunse de dibăcie și eschivare țărănească. Deși cunoaște deznodământul acțiunilor lui, țăranul lui Preda găsește puterea de a glumi pe seama celui pe care „l-a păcălit”. Așa cum spunea și scriitorul la începutul Moromeților, timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii și țăranul Moromete a recurs la această răbdare temporală în folosul lui. Lumea țărănească descrisă de Preda nu este rodul imaginației romancierului, ea a existat fizic, reprezentată de oamenii care trăiau în ea, fiind unică prin forma și conținutul prin care a fost descrisă. Țăranul predist a existat dintotdeauna în preajma noastră și noi i-am mâncat roadele, pâinea de pe masă, mămăliga din strachină, însă Preda a știut cum să ne facă să-l vedem și să-l apreciem la adevărata lui valoare.

Dacă mergem mai departe, o să observăm că lumea lui Marin Preda este mult mai amplă și are o multitudine de laturi. Personajele lui sunt diverse, surprinzătoare în apariții și seducătoare în dialoguri, ceea ce îi conferă autorului o doză de unicitate egală cu talentul lui. Preda surprinde întotdeauna prin forță și imaginație.

Viața la țară în Siliștea Gumești Foto MNLR

Pentru generații la rând, Siliștea-Gumești a reprezentat etosul care se apropie cel mai mult de ideea de lume țărănească, de românism dacă vreți. Ce mai este azi? Ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Nu știu sigur dacă satul românesc, așa cum îl regăsim azi, mai reprezintă imaginea pe care Preda ne-a arătat-o în Moromeții. Am fost de curând în Siliștea-Gumești și trebuie să recunosc cu tristețe că nimic din imaginea pe care o aveam din copilărie, când alergam pe ulițele lui în vizitele mele la bunici, nu mai există. Nimic din atmosfera simplă, țărănesc-românească. Totul este încremenit și învăluit în colb, oamenii au plecat și puținii bătrânii pe care îi mai vezi pe ici, pe colo, sunt tăcuți și absenți. Satul lui Preda s-a topit în vâltoarea anilor, luând cu el și spiritul moromețian.

Satul lui Preda s-a topit în vâltoarea anilor, luând cu el și spiritul moromețian.

Dacă stau bine și mă gândesc, nu cred că Siliștea-Gumești a reprezentat prea mult ideea de lume țărănească și înclin să cred că imaginea țărănimii, așa cum ne-o proiectăm noi din cărți, este reprezentată mai mult de oameni și mai puțin de locuri. Satul în sine, chiar așa cum îl descrie Preda, este simplu și aparent neinteresant. Pare că nimic nu se întâmplă aici. O uliță principală, o școală, o primărie și un loc unde se potcovesc caii. De vale este, în accepțiunea silișteanului, centrul satului, iar la deal te duci să muncești. Nici măcar cârciuma, nelipsită din orice așezare românească, mereu zgomotoasă și plină de oameni, nu este o atracție în lumea lui Preda. Cârciuma apare sporadic în romanele lui, deși ai tendința să crezi că acolo ai să găsești cele mai interesante și picante povești din sat. În schimb, ceea ce colorează și animează acest colț uitat de lume și de timp din bărăganul ars de soare sunt oamenii. Fiecare om, fiecare familie din sat are în spate o poveste interesantă pe care Preda a știut să o spună fără să supere pe nimeni. Cutare are o rudă cu care nu se înțelege, altul vrea să se însoare, dar nu-l ia nimeni, unuia i se spune parizianul, deși nu a fost nici cu gândul până la Paris. Universul satului lui Preda este format din oameni, iar oamenii înnobilează prin prezența lor locuri și case – poiana lui Iocan, întâlnirile de la primărie, chiar și curțile simple, țărănești, ale sătenilor, sunt aduse la viață de oamenii care stau, care muncesc și trăiesc prin ele. Satul lui Preda e reprezentat de oameni, de aceea atât timp cât ei mai există, atunci și satul trăiește.

Alexandru Preda este critic de seriale, publică cronici pe blogul său Serialex și este pasionat de muzică Foto Q Magazine

PE TATA, L-AM DESCOPERIT PRIN OPERELE SALE
O amintire dragă pe care o aveți cu tatăl dumneavoastră este…

Îmi place să îmi aduc aminte de tatăl meu aşa cum îl ştiam eu – un copil de nouă ani îndrăgostit de bicicleta lui roşie pe care chiar tata i-o cumpărase. La vârsta aceea, reprezenta pentru mine părintele drag, cu voce fermă care îmi dădea siguranţa că, orice s-ar întâmpla în lume, o să fie alături de mine. A avut însă grija să-mi spună că atunci când o să fiu mare trebuie să stau pe picioarele mele şi să nu aştept vreun ajutor de la cineva. Pe moment nu am înţeles ce vrea să spună şi am pus-o pe seama sfaturilor pe care adulţii le dau copiilor, însă anii au trecut, demonstrându-mi greutatea acestor cuvinte aparent simple.

Marin Preda împreună cu cei doi fii ai săi, Nicolae și Alexandru Foto MNLR

Am multe amintiri cu tata, dar una dintre ele este cu adevărat specială, și aici mă refer la prima noastră ieșire împreună la restaurant, într-un ritual father-son (tată-fiu) pe care a vrut să-l avem în momentul în care am luat premiul I la școală. Țin minte că s-a bucurat foarte mult de vestea pe care i-am dat-o şi a ţinut la sărbătorirea efortului meu printr-o masă la restaurantul Capșa, doar noi doi. Ajunşi acolo, a băgat mâna în buzunar şi a scos o cutiuţă mică cu un ceas pe care mi-a dat-o ceremonios. „Uite acest cadou de la mine pentru că ai luat premiul întâi cu coroniţă!” Ţin minte că eram copleşit de emoţie şi admiraţie, eram cu tata, stăteam amândoi la masă ca doi bărbaţi şi discutam treburi de oameni mari… N-am să uit asta vreodată.

Am multe amintiri cu tata, dar una dintre ele este cu adevărat specială, și aici mă refer la prima noastră ieșire împreună la restaurant, într-un ritual father-son (tată-fiu) pe care a vrut să-l avem în momentul în care am luat premiul I la școală. Țin minte că s-a bucurat foarte mult de vestea pe care i-am dat-o şi a ţinut la sărbătorirea efortului meu printr-o masă la restaurantul Capșa, doar noi doi. Ajunşi acolo, a băgat mâna în buzunar şi a scos o cutiuţă mică cu un ceas pe care mi-a dat-o ceremonios. „Uite acest cadou de la mine pentru că ai luat premiul întâi cu coroniţă!” Ţin minte că eram copleşit de emoţie şi admiraţie, eram cu tata, stăteam amândoi la masă ca doi bărbaţi şi discutam treburi de oameni mari… N-am să uit asta vreodată.

Marin Preda împreună cu sculptorul Oscar Han, la casa de creație de la Mogoșoaia. Foto MNLR

Nu cred că a fost tentat vreodată să plece din țară, deși era o modă și un miraj al acelor ani – Franța, Parisul, lumea liberă. Era mult prea legat de lumea lui țărănească, de satul din care plecase mai de voie, mai de nevoie, de străzile Bucureștiului interbelic pe care în tinerețe le-a bătut la pas, de dimineața până seara, amețit de reclamele luminoase ale marilor bulevarde văzute în ceață de ochii lui miopi.

Cred că Preda a trăit mult prea intens o copilărie, o tinerețe și o maturitate pe meleagurile acestei țări ca apoi să o părăsească. Aici s-a născut, aici a mers cu oile la câmp, aici a învățat să citească, aici s-a îndrăgostit de doctorița oftalmolog atunci când și-a făcut prima pereche de ochelari, aici a descoperit mirajul cuvântului scris și aici a devenit scriitor, soț și părinte. Cred că simțea că lumea lui e aici, în Romania, că viața lui aparține oamenilor de aici și că munca lui transpusă în pagini de carte trebuie făcută aici și nu altundeva. Spunea la un moment dat că din pământul negru ne naștem și în pământul negru ne întoarcem. Or, pământul acesta în ochii lui Marin Preda era unul românesc, indiferent cât de negru și greu era.

Elena a povestit într-un interviu pentru Fomula As că soțul său „și-a dorit foarte mult să aibă copii.” „Nu știa tot timpul cum să procedeze și ce să facă în calitate de părinte. Pentru el, băieții lui erau niște adulți ceva mai mici. De multe ori l-am surprins cum se gândea ce ar fi putut ajunge copiii peste 20 de ani. De pildă, în viziunea lui, Alexandru trebuia să fie inginer mecanic auto, un mic capitalist (sau cel puțin cu ideea asta rămasese el, după ce vizitasem Uzinele Dacia de la Pitești). În Nicolae, nu știu de ce, vedea un viitor actor, lucru pe care Nicolae a și vrut să-l facă, să dea examen la IATC, dar a pierdut pe mâna lui. Deși se pregătise foarte bine și avea destule șanse să reușească, în ziua examenului a avut neagra inspirație să se îmbrace ca un zănatic – cu pantaloni vișinii, smoking și papion la gât. Dându-și seama că baiatul a avut doar un acces de teribilism, Dem Rădulescu l-a luat deoparte și l-a trimis acasă, spunându-i: Du-te și te schimbă! Apoi, vino urgent la examen! Nu știu nici astăzi de ce, dar Nicolae a dispărut, nu s-a mai prezentat la examen. A dat cu piciorul unei cariere pe care și-o dorea, pentru care se pregătise. Eu, la rândul meu, aș fi vrut să faca arte plastice la Tonitza, împreună cu Alexandru (foarte talentat la desen, de altfel), dar copiii m-au potolit și mi-au spus să-i las în pace. Mama, noi niciodată nu o să scriem și nici nu o să facem o carieră artistică, pentru că, în tot ce vom face, vom fi considerați fiii lui tata, și strădania noastră va trece mereu pe locul doi.”, a declarat Elena Preda. Foto MNLR

Simțea că lumea lui e aici, în Romania, că viața lui aparține oamenilor de aici și că munca lui transpusă în pagini de carte trebuie făcută aici și nu altundeva.

Ce păstrați, material sau imaterial, de la tatăl dumneavoastră, ceva de preț…

Păstrez multe lucruri de la tatăl meu, în special amintiri trăite de juniorul Alex alături de tatăl lui celebru în scurtele perioade – din păcate – în care am fost împreună. În ultima perioadă a vieții, tata stătea mai mult la Mogoșoaia și ne vedeam mult mai rar, noi eram mici – fratele meu și cu mine –, băieți zgomotoși și neastâmpărați și îi era foarte greu să lucreze acasă cu noi pe cap. Alesese casa de creație ca fiind locul perfect pentru cărțile lui, dar avea grijă să venim și noi în vacanțe sau aiurea, să stăm cu el acolo. De acel loc mă leagă multe amintiri – zmeul înălțat de noi și graficianul Puca, peștele viu prins în undiță cu ajutorul lui Dinescu, plimbările de seară pe aleea din fața palatului, cu bastonul lui celebru pe post de crosă de castane, ștrandul de vară, cavoul impresionant al familiei Bibescu, pe care îl călăream toată ziua încercând zadarnic să scoatem sabia de metal de pe ornamentul locului funerar.

Continuarea articolului în qmagazine.ro