Împotriva cui?
Pe vremea mea (și nu-s chiar așa de bătrână!), atunci când ne apropiam de o campanie electorală, că era pentru primării, că era pentru funcția de președinte al țării, că era pentru Senat sau Camera Deputaților, știam că se apropie și niște dezbateri interesante. Cei mai buni trei, patru candidați se întâlneau, în fața unor camere de filmat pornite, cu un moderator pe măsură, pentru a prezenta programul de candidatură și pentru a răspunde la cele mai incomode (dar politicoase!) întrebări din tolba cu curiozități a alegătorilor. Și răspundeau! Mai inspirat sau mai puțin inspirat, cu mai multe sau mai puține argumente, mai convingător sau mai puțin convingător. Dar reușeau, aproape fără excepție, să încropească un răspuns.
În zilele noastre, că vremea mea nu mai e de mult, nu numai că nu prea avem candidați care să poată fi luați în serios, despre care să fim siguri că nu renunță înainte ca bătălia să înceapă, dar nici dezbateri electorale nu mai există. Ba că nu vrea unul, ba că nu vrea celălalt, ba că postul de televiziune gazdă e de stânga, ba că moderatorul propus e de dreapta, totdeauna există un pretext care să amâne marea întâlnire. Totdeauna se amână pe mai târziu momentul în care oamenii să poată sta ochi în ochi și să se poată arăta când vulnerabili, când puternici în fața alegătorilor.
Acest articol nu este despre politică. Nu este nici măcar despre alegeri (apropo de alegeri, se aude că votul ar putea deveni obligatoriu. Mare încurcătură pentru mulți: să fie obligați să gândească, să cântărească, să aleagă, să ștampileze și apoi să fie liberi să-și reproșeze sau să se felicite pentru alegerea făcută…).
Aceste rânduri sunt despre cei care nu mai știu să vorbească, despre aceia care nu mai fac destulă școală sau nu mai au destul talent în sânge ca să întrebe esența, ca să scoată la lumină ce e mai important de văzut. Noi nu mai avem presă! Noi nu mai avem nici oameni deștepți în prima linie! Ne uităm continuu în gol, în loc să ne uităm în alți ochi care întreabă, care se întreabă pe unde merge drumul cel mai lin.
Campaniile electorale de demult erau un exercițiu de umanitate, erau un test de sinceritate sau de încercare de a mima sinceritatea care părea adevărat. Și ne încruntam și noi, cei din fața televizoarelor, odată cu ei, cei puși în dificultate de vreun filmuleț filmat de paparazzi sau de vreo știre pe surse. Și zâmbeam și noi, cei de pe margine, împreună cu cei care aveau nevoie și de zâmbet, pentru a-și descreți tâmplele care se încingeau în marea competiție. Pentru că în vremurile acelea competiția chiar conta. Și votul era imprevizibil.
Sentimentul că vremurile bune au trecut continuă să mă facă să mă trezesc la patru dimineața din somn, visând că a bătut cineva la ușă și că nu mai are cine să deschidă. În țara asta, nu mai are cine să ne deschidă, dacă ciocănim după miezul nopții la vreo mare poartă. E țara goală, nimeni nu întreabă, nimeni nu răspunde. E țara lui merge și-așa, e țara în care amănuntele nu mai sunt relevante. Și vrem candidați decenți? Și vrem alegeri corecte? Și vrem ca răul, încet, încet să dispară? Ce naivi!
Citește și: