Insomnia cea de toate zilele
Adormim tot mai greu, ne trezim tot mai depărtați de lumea care, în mod obișnuit, ne era realitate. Insomnia care, până mai ieri, era doar a altora, e acum a noastră, ne învârtim în paturile reci, de parcă am fi ai nimănui, abandonați în niște peșteri uscate și pline de amintiri care dor. Tot mai multe frământări și tot mai puțin ore de odihnă. Limitele – depășite de mult timp.
Auzim de protestul transportatorilor și fermierilor, citim știri bombastice despre cum capitala țării noastre e în pericol să fie invadată de nemulțumirea acestora, străzile se anunță a fi blocate, Piața Victoriei la fel.
Trecem prin Piață, relativ liniște. Intrăm în București, aproape că aș putea spune că blocajul despre care se tot vorbește nu se vede cu ochiul liber pe toate coordonatele hărții, până mă înfrânează și pe mine un convoi de protest, în localitatea Ciolpani, obligându-mă, alături de alte sute de mașini, să nu depășesc 10km/h, pe un drum perfect liber, preț de aproape o oră.
Dar ce să facem? Ridicăm din umeri și mai strângem niște semne de întrebare care, diseară, nu ne vor lăsa să dormim. Despre negocieri și renegocieri, prea puține ni se spun, cu adevărat, ca să putem pricepe ceva. Miniștrii au acest obicei prost: să nu rezolve chestiunile urgente și să nu se preocupe nici măcar să dea impresia că problemele de pe ordinea de zi au o soluție.
Regina Margareta a II-a a Danemarcei a abdicat, lăsându-l pe tron pe fiul său, cel care, în curând, va fi proclamat Regele Frederik. Obișnuită cu situația din Marea Britanie, întreaga planetă e surprinsă de decizia reginei de a abandona coroana, la doar 83 de ani. Nu avem noi insomnii din cauza Danemarcei, cum nici Danemarca nu are probleme cu inițierea somnului din cauza președinților noștri, dar iată încă o veste care ar putea să ne încarce mintea și să ne facă, pe nesimțite, să uităm care este, de fapt, ordinea normală a veștilor bune și a veștilor rele din 2024.
Războaiele lumii continuă să ardă. Și mulți dintre aceia care se temeau că tunurile vor ajunge și în România au ajuns să se plictisească de așteptarea sfârșitului și să-și vadă, într-o mai mare sau mai mică liniște, de propriile vieți. Când s-a pornit conflictul din Ucraina, era atât de aproape de noi, încât părea aproape imposibil să nu se extindă preț de încă o graniță. Au trecut aproape 700 de zile și nu s-a extins. Când a început războiul din Israel, toți aceia care anunțau ca sigură o distrugere a României au spus că abia acum lucrurile se complică și situația devine greu de gestionat pentru țara noastră.
Au trecut câteva luni bune și, de la București la Sighetu Marmației, viața se scurge calm. Doamne, ajută să aibă dreptate cei care au ales să nu se teamă! Un război și-un cutremur de mare magnitudine ne mai trebuie, ca să fim siguri că le-am primit pe toate ca să nu mai rămână nimic după noi!
Între timp, insomniile sunt tot acolo. Tot mai puternice. Tot mai insistente. Nu luăm medicamente de sinteză, speriindu-ne că am putea deveni dependenți. Nici oi nu mai numărăm, de teamă că, până dimineață, am putea rămâne și fără mărunțișul din portofel.
Rămânem trezi, cu ochii prefăcut închiși, până se ivește o nouă zi în care, cu norocul dintotdeauna, ne vom da jos din pat, vom duce la școală copiii și vom avea vreme să ne îmbrățișăm bătrânii. Sau măcar să le dăm un telefon. Și ne spunem, când ne aducem aminte, rugăciunea și ne închinăm apăsat, ca, în seara care urmează, să nu mai auzim felinarele străzii aprinzându-se și stingându-se. Să nu ne mai auzim gândurile aprinzându-se și stingându-se. Fix ca o lumânare de Înviere…
Citește și:
Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?