INTERVIU | Avocatul Robert Roșu rupe tăcerea la două luni după achitare. Detalii cutremurătoare despre calvarul detenției nemeritate: “Statul român trebuie să își asume eroarea deciziei de condamnare până la capăt”

Cazul avocatului Robert Roșu este de notorietate. A fost un caz unicat. Condamnarea lui Roșu la 5 ani de închisoare cu executare în dosarul “Ferma Băneasa” de către un complet cu celebritate negativă – Ionuț Matei, Florentina Dragomir, Alina Ioana Ilie – a ridicat în picioare toată breasla avocaților de aici și de pretutindeni, pentru că acest caz însemna un precedent extrem de periculos, în baza căruia se putea trimite în pușcărie orice avocat doar pentru că și-a exercitat rolul de apărător, folosind mijloacele conferite chiar de lege.

După 5 ani de anchetă și proces, achitat la fond de Curtea de Apel Brașov și condamnat de Înalta Curte de Casație și Justiție, Robert Roșu a fost încarcerat. A stat în închisoare, în penitenciarele Rahova și Jilava, timp de aproape un an, din 17 decembrie 2020 până în 23 noiembrie 2021. La această perioadă se adaugă și cele trei luni de arest la domiciliu, în perioada 2015-2016. Care vor cântări în demersurile pe care acesta le va face în viitor.

Robert Roșu a fost achitat în urma recursului în casație, de către un alt complet al aceleiași instanțe care l-a condamnat, ICCJ. Azi, el este liber. În sfârșit liber. Achitat.

Pentru prima dată după ce a lăsat în urmă calvarul anchetei, procesului penal și apoi al detenției, avocatul Robert Roșu rupe tăcerea. Este primul interviu pe care avocatul Robert Roșu a acceptat să îl ofere, interviu în care veți regăsi dezvăluiri cutremurătoare despre perioada din penitenciar, trăirile sale, modul în care funcționează instinctul de conservare într-un penitenciar de maximă siguranță, care au fost cele mai mari dureri, gânduri despre suferința familiei și colegilor, cum a fost reîntâlnirea cu familia, ce planuri de viitor are. Lupta nu s-a încheiat. De ce? Veți afla.

”Am avut senzația că am fost azvârlit în romanul lui Kafka”. Metoda supraviețuirii

Domnule avocat, au trecut două luni de când ați revenit acasă. Nu vreau să redeschid o rană adâncă, dar se spune că și cele mai mari suferințe dau semne de vindecare abia atunci când poți vorbi despre ele cu detașare. Cum a fost aproape un an în penitenciar?

Mai întâi, a fost șocul inițial al veștii că am fost condamnat la 5 ani de detenție. Vestea a fost ca un trăsnet, nu numai pentru mine, ci pentru toată familia mea, pentru colegii mei și prietenii care mă cunosc. Am trăit sentimentul unei mari nedreptăți și apoi cel al unei mari neputințe.

Am avut senzația că am fost azvârlit în romanul lui Kafka și căutam explicații pe care nici acum nu le-am găsit, pentru că ele nu există. Logic, juridic, uman, nu există argumente pentru condamnarea mea…

Apoi, acolo, în penitenciar, intervine instinctul de conservare. Eu am ales să privesc la tot ce se întâmpla în jurul meu ca un observator, ca un spectator, și nu ca participant direct. Aveam sentimentul, uneori, că mă uit la un film al lui Pintilie sau al lui Porumboiu. Detașarea voluntară a fost prima reacție mentală pe care am avut-o atunci, în prima noapte, când mi-am pus puținele bagaje, alături de alți ”noi veniți”, pe un cărucior metalic și am început să îl împingem prin zăpadă, spre celular. Trebuia să învăț să rămân în picioare, orice ar fi. Să găsesc puterea de a rezista în mediul penitenciar de maximă siguranță. Trebuia să fac asta, mai ales pentru familie, în fața căreia, la vizite, nu voiam să transpară trauma.

Dar cea mai mare dificultate, suferință, a fost în urma unei decizii pe care am luat-o. Mai precis, mi-am impus să nu accept această nedreptate, și asta potențează chinul interior. Există acolo oameni care, știindu-se vinovați, acceptă altfel pedeapsa și trăiesc cu speranța că într-o zi vor reveni în societate. Se spune că justiția penală urmărește, între altele, să îl conducă pe individ la conștiința culpabilității sale.

”Procurorul de caz Deca mi-a spus că știe că sunt nevinovat, dar că mă va chinui dacă nu…”

V-ați gândit vreun moment la grațiere?

Eu știam că nu am greșit, că nu pot recunoaște nicio formă de vinovăție. De altfel, procurorul de caz, David-Deca, mi-a spus la prima discuție pe care am avut-o, în decembrie 2015, că știe că sunt nevinovat, dar ca mă va chinui dacă nu spun ce dorește dumnealui.

Câți oameni nevinovați ați văzut până acum care să accepte o pedeapsă pentru ce nu au făcut? Și copilul mic, certat fără motiv, se răzvrătește. Din acest motiv, nici nu am acceptat ca familia sau colegii mei să facă vreun demers pentru o grațiere. Grațierea înseamnă clemență, iar eu nu aveam de ce să fiu iertat.

“Ieșeam din celulă o oră pe zi, într-o cușcă metalică cu gratii spre cer”

Ce a fost cel mai greu în perioada de detenție? Relația cu gardienii? Cu ceilalți deținuți? Ați întâmpinat vreun impediment?

Cu angajații din penitenciar nu am avut probleme, ei își fac meseria, nu te mai judecă. Mediul penitenciar te așază alături de condamnați cu infracțiuni grave și contactul cu ei nu poate fi evitat. Dacă cineva crede că ”gulerele albe” sunt protejate acolo, vă garantez că nu este deloc așa. De multe ori, viața după gratii a unor astfel de persoane e mai dificilă decât a infractorilor de drept comun, tocmai pentru că personalului din închisoare îi este teamă să nu fie învinovățit că favorizează pe cineva.

Însă nu contactul cu alți deținuți a fost deci cel mai dificil. Pe mine m-a afectat faptul că puteam ieși din celulă doar o oră pe zi, într-o cușcă metalică, ce avea gratii și spre cer. Au fost și mai multe perioade de carantinare, din cauza pandemiei, mai multe săptămâni în care nu am putut ieși deloc din celulă.

Câte cărți ați citit în penitenciar? Mai știți? Care dintre ele v-a fost sprijin la greu?

Am citit destul de mult, pentru c[ era sigura modalitate de ”a evada” din acel spațiu. Peste 70 de cărți. M-am aplecat foarte mult asupra unei cărți: Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos, o carte adânc duhovnicească, dar și importantă din punct de vedere istoric pentru că descrie viața în închisorile comuniste, suferința dar și fericirea pe care o poți găsi în interiorul tău, indiferent de locul în care te afli.

”Încă am un gol în suflet…”

Știu că familia a venit la vizite, chiar și fetițele. Aveți două fetițe. Gemene. Ce fel de trăiri aveați atunci, cum au decurs aceste vizite?

Contactul fizic cu membrii familiei a fost imposibil. Toate întâlnirile noastre au fost prin geam, nu am putut să-mi îmbrățișez soția, copiii, nici măcar să le ating mâinile. Încă am un gol în suflet din cauza asta. Mi-au lipsit enorm de mult. Mi-a fost greu să înțeleg de ce societatea a ajuns să mă pedepsească în acest fel, dar acestea sunt rigorile unui penitenciar de maximă siguranță, precum Rahova.

Să știți că sunt deținuți care nu spun copiilor că se află în penitenciar, ci că sunt în armată sau la muncă în străinătate și se întâlnesc cu familia doar online, pe Skype, în spații amenajate de penitenciar. Eu nu aveam cum să aplic strategia aceasta ca să-mi pot proteja copiii, pentru că au văzut totul la televizor. Și știau tot ce mi se întâmplă. Nu aveam cum să ascund ceva. Copiii și soția mea au suferit la fel de mult, alături de mine.

”În sistemul de justiție, apăruseră breșe mari în ultimii ani”

Când ați plecat de acasă spre penitenciar ce ați spus fetițelor?

Nora și Smaranda nu erau acasă. Mai bine. Nu am vorbit atunci cu ele. 17 decembrie 2020 a fost o zi diferită. Mi-am dus fetele la școală și le-am îmbrățișat mai mult decât de obicei la despărțire, pentru că știam că e ziua pronunțării. Nu mă așteptam la condamnare. Sincer. Eram un om achitat, instanța de fond stabilise că nu am săvârșit nicio faptă penală, nu era nicio probă nouă.

Dar… aveam ceva dubii prin raportare la atitudinea din ultimele ședințe de judecată ale completului. Având peste 20 de ani de experiență ca avocat pledant, nu aveam voie ca tocmai eu să mă îmbăt cu apă rece. Totuși, am sperat că se va termina cu bine procesul. Aveam să mai aștept dreptatea încă un an, și în temniță.

Nu mai aveați încredere în justiție?

Am crezut întotdeauna în justiție și  am spus-o și în ultimul cuvânt, la recursul în casație, că și dacă trecuse aproape un an de pedeapsă executată, nu încetasem să sper că se face dreptate. Știți cum spunea Octavian Paler, că trebuie să mergem până la capăt în orice speranță.

Pe de altă parte, în sistemul de justiție apăruseră breșe mari în ultimii ani. Sunt cazurile de la Ploiești, Oradea, Brașov… multe, despre care s-a scris peste tot în media și pe care cred că Justiția trebuie să și le asume pentru ca ele să nu se mai repete și niciun om nevinovat să nu mai fie târât în astfel de experiențe nemeritate.

În cazul meu, a fost pentru prima dată când un avocat a ajuns să fie condamnat penal pentru susținerea unor opinii cu caracter juridic, pentru activități desfășurate în calitate de avocat (prezentarea de memorii, redactarea de notificări, susținerea de pledoarii etc.). Și, poate, prima dată când au fost trimiși oameni după gratii, pentru ca au respectat hotărâri judecătorești irevocabile.

Cum priviți reacțiile care au apărut în societate vizavi de dosarul “Ferma Băneasa”?

O parte a societății și a presei greșește în analiza unui astfel de dosar. Antipatia care este atașată unor persoane publice sau oameni de afaceri, nu mai analizez acum dacă, în sine, este firească sau morală această antipatie, dar uman înțeleg ca ea poate exista, se extinde automat și asupra profesioniștilor care își desfășoară activitatea în mod legal în astfel de spețe. Ei bine, nu poți interzice unui doctor să trateze un pacient care este antipatic unei părți a societății.

Am învățat încă din primii ani ai profesiei că nu există cauze ”perfecte”, că există argumente pentru ambele părți ale unei dispute judiciare, mai ales în contextul existenței unei legislații stufoase, interpretabile și instabile. Sunt multe de vorbit aici. Cert este că avocaților nu trebuie să le fie teamă să-și exercite profesia, să lupte pentru drepturile clienților lor cu toate armele prevăzute de legislația în vigoare. Nu trebuie să aibă rețineri în a acționa conform codului deontologic, în spiritul valorilor profesiei, nu ar trebui să fie mai puțin persuasivi din cauză că, peste un număr de ani, o instanță ar putea considera, poate, că respectivele demersuri în numele unui client au fost efectuate cu prea multă convingere și că avocatul este vinovat că nu a susținut opinii contrare drepturilor și intereselor legitime ale propriului client.

Aceste valori, intrinseci profesiei de avocat, trebuie prezervate, altfel riscăm ca tot dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție să devină noțiuni iluzorii.

“Primul care mi-a dat vestea achitării este…

Cum ați aflat, în 23 noiembrie 2021, că ați fost achitat?

Nu a fost deloc o noapte ușoară cea dinaintea pronunțării. Dimineața, la ora 6.00, am plecat la locul de muncă, la spălătorie. În acea zi, am mers în mai multe secții, de unde am cărat hainele murdare ale deținuților, alături de ceilalți care erau alocați la același punct de lucru din Jilava. La spălătorie nu am avut telefon.

Am aflat soluția când am ajuns în celulă, la câteva ore după ce se dăduse pronunțarea. Primul care mi-a dat vestea achitării a fost Viorel Hrebenciuc. Văzuse la televizor.

Ce ați simțit atunci?

Am avut sentimentul că, în sfârșit, s-a întâmplat un lucru firesc, a fost momentul actului de dreptate. Întotdeauna am avut credință în Dumnezeu. Și în momentul acela am simțit că Dumnezeu m-a îmbrățișat. I-am mulțumit, îi mulțumesc și acum. Când mi-am sunat soția, ea era deja în fața penitenciarului, aștepta să ies, alături de mulți dintre colegi. A fost o zi bună, pe care nu o voi uita.

”Le sunt profund recunoscător tuturor… Important ar fi ca solidaritatea să nu se piardă!”

Când ați ajuns acasă, după un an de absență, care a fost primul lucru pe care l-ați făcut?

Copiii, fetele mele, erau la ușă. Mărturisesc că am fost tulburat când ele m-au privit pe sub gene, sfioase cumva, reținute, pentru că nu mă mai văzuseră atâta timp și pentru că acum, brusc, geamul acela dușmănos care ne-a ținut la distanță la vizite, dispăruse. Sunt, însă, fete puternice, ca și mama lor. După aceea, lucrurile au intrat pe făgașul normal. Sunt, însă, lucruri și momente care m-au marcat, în perioada asta, pentru toată viața. Acesta este unul dintre ele.

Cât a contat suportul colegilor avocați și a asociațiilor profesionale, chiar și a celor din străinătate? Au fost multe proteste, luări de poziție publice, asumate, sprijinul a fost continuu și total.

Recunosc că am fost uimit, plăcut surprins și extrem de mândru, în același timp, că sunt avocat și că marea majoritate a confraților avocați a înțeles exact în ce a constat această condamnare și cât de periculos este pentru breaslă precedentul creat. Au existat, de asemenea, luări de poziție importante ale unor avocați din Europa și interpelări ale autorităților române și din partea unor foruri internaționale precum American Bar Association, Uniunea Internațională a Avocaților, Consiliul barourilor și al societăților de drept din Europa sau Federația Barourilor Europene.

În același timp, oamenii din alte profesii juridice, chiar și procurori sau judecători, mi-au transmis mesaje de solidaritate. Colegii de la Țucă, Zbârcea au fost extraordinari, avocații care m-au apărat au fost oameni de un profesionalism ireproșabil. Tuturor colegilor le sunt profund recunoscător. Și mai sunt și prietenii mei, care nu m-au lăsat la greu și chiar și o parte din presă, dintre cei care cunoșteau dosarul în amănunt și care nu au pregetat să scrie despre acest abuz. În esență, după condamnarea mea, a fost o reacție a unei părți a societății care a înțeles că o pedeapsă pentru un delict de opinie afectează iremediabil Justiția în ansamblul ei.

Toate aceste acțiuni au avut un singur obiectiv: acela de a statua, în mod ferm, că identificarea avocaților cu clienții lor și, prin extensie, cu infracțiunile de care aceștia sunt acuzați, precum și condamnarea avocaților pentru „delicte de opinie”, pentru raționamentele juridice pe care le-au avut în vedere în susținerea intereselor clientului și pentru demersuri făcute în cadrul normal al profesiei încalcă principiile statului de drept și exercițiul liber al profesiei de avocat. De altfel, acestea sunt garanții pentru practicarea avocaturii ce fac parte din principiile fundamentale ale ONU, sunt standarde recunoscute național și internațional privind libertatea de exercitare a profesiei de avocat și care trebuie respectate în orice stat de drept.

Eu sunt profund recunoscător tuturor celor care au acționat în numele acestor principii, pentru că nu a fost vorba strict despre cazul avocatului Robert Roșu, ci de cazul oricărui avocat, oricărui cetățean condamnat pe nedrept. Sunt extrem de recunoscător pentru sutele de mesaje de încurajare pe care le-am primit, inclusiv din partea unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar care au empatizat cu situația mea și, o spun cu toată sinceritatea, aceste mesaje m-au făcut să merg mai departe, datorită lor am putut să-mi păstrez încrederea și speranța, chiar și atunci când totul părea pierdut. 

”E nevoie de o mai bună protecție a avocaților!”

Am remarcat cu toții faptul că profesia s-a coalizat într-o manieră fără precedent și că ați avut susținerea avocaților din România și din străinătate într-un moment de cumpănă pentru dvs., dar și pentru profesie în general. Care sunt învățămintele pe care reprezentanții, dar și membrii profesiei credeți că ar trebui să le tragă după tot ce s-a întâmplat?

Nu vreau să dau lecții sau sfaturi într-un sens sau altul… Important ar fi ca această solidaritate să nu se piardă o dată cu achitarea și eliberarea mea, simt și știu că sunt o sumedenie de lucruri de făcut, de aspecte de îmbunătățit sau remediat. Sistemul are, în mod evident, o serie de lacune și cred că o schimbare este imperios necesară, este nevoie de o mai bună protecție a avocaților printr-o modificare a legislației, de o cooperare mai eficientă între instituțiile statutului și, mai ales, este timpul ca justiția să fie cu adevărat independentă și ca politicul și interesele private să nu conteze. Pentru toate acestea, eu cred că este nevoie să conservăm această solidaritate, coeziune a avocaților și pe mai departe.

Spuneți sincer, după un asemenea calvar, aveți resentimente? Priviți înapoi cu ură? Cu dorință de răzbunare?

Categoric nu. Pentru că sunt credincios. Nu urăsc pentru că nu vreau să îmi fac singur rău. Pe de altă parte, faptul că voi lupta până la capăt, pentru că asta voi face, voi lupta până la capăt, nu este o decizie luată în scop terapeutic sau vindicativ.

Răzbunare? Nici vorbă. Lupt până la capăt pentru că doar așa pot reechilibra balanța dintre o pedeapsă nemeritată și o condamnare asumată. Statul român trebuie să își asume eroarea deciziei de condamnare până la capăt.

Ce înseamnă capăt? Care capăt?

Eu nu contest fenomenul corupției și nici necesitatea de a lupta cu un astfel de fenomen, care se regăsește în orice societate; cred, așa cum am mai spus anterior, că fiecare trebuie să răspundă pentru faptele sale. Am mare încredere în justiție, însă trebuie să recunoaștem și faptul că, deși cauza mea a fost extrem de mediatizată, nu sunt singurul avocat nedreptățit al țării și nu sunt unica victimă colaterală a luptei anti-corupție. Cred că nu se poate lupta cu corupția prin încălcarea legii si a drepturilor fundamentale ale cetățenilor, pentru că atunci lupta anticorupție se transformă ea însăși în corupție.

Nu există vreo tiranie mai crudă decât cea care este perpetuată sub scutul legii și în numele justiției. Nu am spus-o eu, ci Montesquieu. Revenind la întrebarea dumneavoastră, îmi voi valorifica drepturile prevăzute de lege, având în vedere că am suferit un an de detenție nelegală și 5 ani de anchetă și proces.

 ”Voi continua să practic avocatura cu și mai multă determinare… Mi-e dor să revin la bară”

Acest interviu îl realizăm în biroul dumneavoastră. Ați revenit la muncă? Cum a fost prima zi? Ce planuri de viitor aveți?

Am petrecut timp cu familia și cei dragi, mi-am revăzut colegii, i-am întâlnit pe câțiva dintre cei care m-au susținut fără să mă fi cunoscut vreodată personal, am reflectat și, da, m-am gândit și la viitor. Eu îmi iubesc foarte mult profesia, pe care o consider o vocație și, în ciuda tuturor celor întâmplate, nu mă văd făcând altceva.

Cred cu tărie că oricine are dreptul la asistența unui avocat, la un proces echitabil și la respectarea prezumției de nevinovăție. Și. da, îmi propun să revin cu noi forțe și să continui să practic avocatura, poate chiar cu un plus de determinare. Mi-e dor să revin la bară.