Istoricul Bogdan Bucur despre contestarea Revoluției: „Și dacă, prin absurd, Elena Ceaușescu câștiga alegerile din 90, dar România ajungea exact unde este astăzi, Decembrie 89 era tot Revoluție”
A fost sau n-a fost Revoluție? Sunt 30 de ani de când ne amintim această întrebare fundamentala la fiecare final de decembrie, înainte de Crăciun. Și în fiecare an, în vuietul democrației, ne pasă tot mai puțin. Milenialii se lovesc de Revoluție așa cum se lovesc de Eminescu la orele de română: sec, neplăcut, de-o notă de trecere. Revoluția a fost golită de conținutul eroic, de mirosul de praf de pușcă, de sânge și de adrenalină și numită sec „lovitură de stat” sau orice altceva de către o mare parte dintre intelectualii României. „Boierii minții”, cum le mai spunea profesorul universitar Sorin Adam Matei. Doar că „boierii minții” nu au prea simțit praful de pușcă, pentru că nu erau acolo. Și așa ne-au vorbit sec și pedant despre o altă revoluție. Mai mică. Mai neînsemnată sau chiar inexistentă. Pentru că nu a fost a lor.
A fost Revoluție, cu majusculă, ne asigură istoricul Bogdan Bucur. Și adaugă că e crucial ca România să își potrivească ceasul democrației după momentul 1989, al doilea cel mai important eveniment istoric din trecutul poporului roman, după Marea Unire de la 1918.
Bogdan Bucur, istoric și profesor universitar la Facultatea de Științe Politice (SNSPA), a acordat un interviu pentru GÂNDUL.RO, în care a vorbit despre cât de important este ca, în mentalul colectiv al românilor, Revoluția din 89 să rămână ca un act de uriaș curaj colectiv și să fie redată manualelor de istorie ca atare.
Revoluția Română din Decembrie 1989 ar trebui sa beneficieze de protecție legală, în sensul ca batjocorirea acesteia ar trebui sancționată prin lege. Trebuie să reținem că România a împlinit, prin ceea ce este astăzi, idealul celor care au murit atunci pentru libertate. Dacă ar învia, lor nu le-ar veni sa creadă unde este România astăzi. Ar fi uluiți să constate de câte ne îndoim noi – Bogdan Bucur.
În 1989, teoria dominoului a fost inversată. Aceasta spune că, dacă un stat dintr-o regiune ajunge sub influența comunismului, și țările din jur ar urma să aibă aceeași soartă. În Europa de Est, piesele au căzut una câte una, România fiind ultima dintre ele. Și singura care a plătit cu sânge prețul democrației. Am respectat acest sacrificiu? Visele celor care nu mai sunt printre noi?
Bogdan Bucur: România este un caz de succes. Având în vedere de unde am plecat și cât de jos ne-a lăsat Nicolae Ceaușescu
Istoricul Bogdan Bucur ne asigură că am adus România la un nivel pe care nu-l puteam anticipa în 89. Am evoluat atât de mult și de rapid, încât trebuie să ne uităm, măcar o dată pe an, în trecut, să vedem cât am parcurs în ultimii 30 de ani.
Ceea ce este de reținut e că România este un caz de succes. Și e un caz miraculos de succes. Având în vedere de unde am plecat și cât de jos ne-a lăsat Nicolae Ceaușescu. De pildă, PIB-ul României la 1989 era de puțin peste echivalentul a 40 mld. euro. Astăzi este de peste 200 mld. Euro. În 1989 cu un salariu mediu pe economie se puteau cumpăra 4 coșuri medii de consum alimentar. În 2014 cu același salariu mediu pe economie se puteau cumpăra 8. Salariul mediu net este de patru ori mai mare astăzi decât era acum 15 ani. Dacă ne uităm la PIB-ul capitalei București, acesta s-a cvadruplat în ultimii 15 ani, ajungând la peste 260 mld lei în 2020 – Bogdan Bucur în emisiunea „Decriptaj”, la RFI.
Revoluția confiscată: „Boierii minții” au bagatelizat Revoluția din frustrare politică, întrucât românii nu i-au votat la alegerile din 90
Dincolo de toate teoriile potrivit cărora decembrie 1989 ar fost lovitură de stat, lovitură de palat, puci, revoltă, realitatea istorică este una singură: a fost Revoluție.
„Voi explica în cele ce urmează, succint, definiția politologică a revoluției. Pe scurt, o revoluție înseamnă o schimbare bruscă și, adesea, violentă a formei (constituționale) de guvernământ, nu doar a regimului politic (ca la lovitura de stat) sau a conducerii politice (ca la lovitura de palat). Revoluția se diferențiază de lovitura de stat sau de lovitura de palat prin schimbările fundamentale, de ordin constituțional, pe care le generează, după producerea acesteia. Așadar, diferența dintre lovitura de palat (îndepărtarea liderului, a unui singur om de la conducere), lovitura de stat (schimbarea regimului politic, modificări la nivelul aparatului administrativ și adesea schimbarea formei de guvernare) și revoluție se face prin observarea consecințelor” – Bogdan Bucur.
Istoricul Bogdan Bucur explică și mecanismul prin care elita intelectuală post-decembristă, dintr-un sentiment de frustrare că nu ar fi obținut poziții politice la primele alegeri libere din 1990, a denigrat constant un eveniment crucial în istoria recentă a României. Minimizându-l constant. Resortul motivațional este complex, iar Bogdan Bucur vorbește despre contextul în care s-a produs acest fenomen sociologic, cu efectele sale devastatoare în mentalul colectiv. Practic, românilor li s-a luat, emoția colectivă a unei uriașe realizări istorice: aceea de a smulge România din regimul ceaușist dictatorial și a o plasa pe orbita democrațiilor occidentale.
„Contestarea și ridiculizarea permanentă a Revoluției generează neîncredere în baza fundamentală a democrației care se rezumă la următoarea propoziție simplă: puterea aparține poporului și se exercită de către popor. Dacă nu poporul român prin revoluție a răsturnat regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu, atunci altcineva a făcut-o. Iar ideea că altcineva (o persoană sau o entitate) este mai puternic decât poporul român este inacceptabilă din punct de vedere istoric! În fapt, contestarea și ridiculizarea permanentă a Revoluției înseamnă o cale deschisă pentru teoriile conspirației și, în cele din urmă, pentru soluțiile politice nedemocratice. De aceea, dacă înțelegem aceste consecințe, n-ar trebui să permitem batjocorirea Revoluției”, spune istoricul Bogdan Bucur.
GÂNDUL.RO. Care ar fi motivul pentru care, in momentul căderii Blocului de Est, România este singura țară în care tranziția de la comunism la democrație s-a făcut cu vărsare de sânge?
Bogdan Bucur: Aș începe cu o serie de precizări, pentru a clarifica și contextul în care răspund la această întrebare.
Potrivit standardelor internaționale, avem măsurători cu indicatori clari pentru a stabili performanța regimurilor democratice. Am citat această metodologie și în ultima carte pe care am publicat-o, „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”, unde am arătat că pe o scală de la minus 10 la plus 10, unde minus 10 corespunde regimului dictatorial iar plus 10 corespunde regimului democratic, România este din 2004 la nota 9.
Din 1866 și până în 1990, cu toate schimbările de regim politic prin care a trecut România în această perioadă, aveam un scor, timp de 150 de ani, cuprins între minus 4 și minus 7.
România este un stat democratic de nota 9 pe o scală de la -10 la +10
Așadar, România a avut vreme de aproape 150 de ani un scor apropiat de cel al dictaturii, sub aspectul manifestării politice efective. După 1990, „soarele democrației”, ca să folosesc această sintagmă, a răsărit peste plaiurile mioritice, iar România a sărit de la scorul de minus 7 la plus 4, apoi la plus 8 din 1997 și a mai câștigat un punct din 2004. În consecință, direcția României către un stat democratic nu poate fi contestată sau pusă la îndoială.
În România, schimbarea regimului pe fondul căderii Blocului de Est a venit cu o revoluție sângeroasă dintr-un motiv simplu: dictatorul Nicolae Ceaușescu era într-o stare de paranoia politică în care contactul lui cu realitatea socială nu mai exista.
Ceaușescu se credea un faraon peste această țară și credea că aclamațiile comandate de aparatul de partid sau de Securitate erau sincere, că poporul îl iubea și admira în mod sincer. El nu avea o reprezentare realistă asupra nivelului de trai al oamenilor, asupra alimentației, asupra fricilor reale ale românilor sau asupra problemelor cu care se confruntau. De altfel, în rapoartele pe care pe le primea de la Securitate era și dezinformat în mod constant asupra acestei situații.
Din păcate la noi nu s-a putut face o tranziție civilizată și pașnică așa cum s-a întâmplat în cazul altor țări din Europa. Acolo liderii politici aveau o reprezentare mai realistă asupra situației și s-a putut realiza o tranziție fără vărsare de sânge.
Este evident că Ceaușescu a fost dezinformat, dar faptul că nu a avut o percepție realistă asupra societății nu scuză unul dintre cele mai tiranice și dictatoriale regimuri pe care le-a cunoscut lumea. România lui Nicolae Ceaușescu, cel puțin din anii 1980, era foarte aproape de ceea ce observăm astăzi în biata Coree de Nord. Era un regim închis și falimentar, care călca în picioare absolut fără niciun regret toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului așa cum le știm noi astăzi.
GÂNDUL.RO: Putem discuta despre diferite grupări cu agende politice pentru România care existau la momentul căderii Blocului de Est?
Bogdan Bucur: Este greu să căutăm înlănțuiri logice, bazate pe cauzalități bine identificate în cazul unui eveniment complex și imprevizibil cum este Revoluția din Decembrie 89. În realitate, Revoluția a avut un caracter exploziv, nu a fost anticipată, a fost un șoc și o uimire pentru aproape toată lumea și cred că interpretăm mult prea lejer, adesea prin bagatelizare, răbufnirea această sinceră a unui popor obidit, care a răsturnat ordinea comunistă. Sigur că o parte din Securitate, la fel și românii care ascultau Europa Liberă, știau ce se întâmplă în jurul României. Dar este exagerat să credem că Revoluția, așa cum s-a desfășurat ea, putea fi anticipată.
În realitate, Revoluția a luat prin surprindere pe toată lumea și în primul rând pe români. A fost o izbucnire sinceră și anarhică în care fiecare român a acționat cum a crezut de cuviință la acel moment. Caracterul ingenuu al Revoluției nu poate fi tăgăduit.
GÂNDUL.RO: Ce putem spune despre disidența intelectualilor în regimul ceaușist?
Bogdan Bucur: Au existat contestatari disparați ai regimului Ceaușescu, inclusiv din interiorul partidului – este cunoscută „Scrisoarea celor șase”, concepută de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol, fost membru al Biroului Politic şi semnată de alţi cinci foşti membri PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan.
Aceasta critica politica regimului lui Nicolae Ceauşescu, acuzaţia principală fiind că a încălcat Constituţia în numeroase rânduri. Scrisoarea a fost prezentată, pe data de 11 martie 1989, de posturile de radio BBC şi Europa Liberă, iar semnatarii au fost supuși la represalii de Securitate.
Mai existau alți câțiva oameni care erau persecutați, arestați sau cu domiciliu forțat printre care Doina Cornea, Mircea Dinescu sau Radu Filipescu, ca să menționez numai câteva dintre cele mai cunoscute voci ale disidenților din interiorul regimului ceaușist.
Bogdan Bucur: În România nu discutăm despre mișcări sociale sau politice ample de contestare a regimului ceaușist până în 1989, așa cum s-a întâmplat în statele vecine
Dar în România nu discutăm despre mișcări sociale sau politice ample de contestare a regimului ceaușist până în 1989, așa cum s-a întâmplat în statele vecine Putem menționa în acest sens revolta de la Brașov din 1987, greva minerilor din Valea Jiului din 1977 dar toate aceste mișcări mici sunt insignifiante față de ceea ce s-a întâmplat în statele comuniste din Europa centrală și de sud-est. Mă refer la Revoluția maghiară din 1956, Primăvara de la Praga din 1968, Sindicatul Solidaritatea din Polonia anilor 1980, Carta 77 din Cehoslovacia. România nu a avut mișcări de rezistență politică împotriva regimului comunist, bine închegate din punct de vedere civic, și anume mișcări urbane de protest cu structură de leadership.
GÂNDUL.RO: Cum s-a propagat Revoluția într-o Românie care nu a avut o mișcare bine închegată de disidență?
Bogdan Bucur: Revoltele de la Brașov sau din Valea Jiului, enumerate mai sus, nu au fost mișcări politice închegate de rezistență și protest împotriva regimului ceaușist. Au fost niște răbufniri cu caracter mai degrabă social și economic, dar nu s-au materializat în revendicări de natură politică și cu caracter democratic. „Scrisoarea celor șase” este într-adevăr un demers politic, dar vorbim doar de o mână de oameni.
Indiscutabil, regimul Ceaușescu, bazat pe frică și teroare exercitată de către Securitate și de organele de represiune nu a permis, din interior, forme de disidență sau de opoziție. Românii nu au avut nicio o formă de libertate, nici din punct de vedere spiritual, economic sau politic – Bogdan Bucur.
Noi nu am avut, în domeniul economic, nicio formă de proprietate privată în comunism, spre deosebire de statele vecine din Blocul de Est unde micile afaceri au fost posibile, chiar dacă la un nivel redus. În România toate resursele – materiale și spirituale – erau sub controlul statului. Până și mașinile de scris erau urmărite și înregistrate. În celelalte țări din apropierea României, majoritatea catolice, șeful Bisericii era la Vatican, într-un stat independent și liber, ceea ce oferea o undă de speranță politică pentru credincioși. La noi Patriarhul era la București, supus presiunilor. Totul, inclusiv libertatea de conștiință, era în mâna unui regim de o ferocitate nord-coreeană. Acesta a fost regimul până în 1989.
Așadar au existat doar voci individuale sau de grup mic care au protestat împotriva regimului. Este și cazul celebru al dizidentului Gheorghe Ursu. Regimul ajunsese să controleze inclusiv gândurile exprimate în jurnalele intime.
De aceea a fost o revoluție neorganizată și spontană.
Să nu credem în teorii ale conspirației și să admitem că Revoluția a fost o mișcare spontană și greu de transformat într-o narativă coerentă, cu conexiuni cauzale între toate fenomenele și evenimentele care s-au declanșat. Nu ar trebui să cădem într-o asemenea capcană.
În acest context anarhic, trebuie să admitem că la acel moment Ion Iliescu a avut un rol de a pune o formă de ordine statală în această revoluție și de a crea premisele pentru ca ulterior România să poată face tranziția de la dictatură la democrație.
GÂNDUL.RO: Vorbim de intelectualitatea română: pe de o parte „disidenții” externi pe care românii îi ascultau cu sufletul la gura, în mare secret, la Europa Libera, pe de altă parte cei care au căpătat voce abia după ce Revoluția le-a redat libertatea de exprimare. Este denigrarea Revoluției doar un efect al frustrării intelectualității sau (și) o agendă a „confiscării” Revoluției?
Bogdan Bucur: Aici toate comentariile ar trebui să plece de la un document magistral semnat de marele disident maghiar Gáspár Miklós Tamás – „Scrisoare către prietenii mei români”, document publicat, în versiunea maghiară, în 15 decembrie 2000.
Într-un pasaj magistral, disidentul maghiar explică autonegarea revoluției de către elita intelectuală română. Mai mult decât atât, Gáspár Miklós Tamás explică de ce a ratat intelectualitatea română, în mod conștient, crearea propriului mit politic democratic, ancorat în Revoluția Română din Decembrie 1989.
El arată că, în loc să beneficiem la nivel simbolic și politic de pe urma Revoluției sângeroase și victorioase din Decembrie 1989, „nonconformista intelectualitate română” (care este făcută responsabilă pentru această situație) a înregistrat o contra-performanță demnă de „un record mondial, de valoare universală”.
Disidentul maghiar Gáspár Miklós Tamás: Întrucât intelectualilor români nu le-au convenit consecințele politice ale revoluției, aceștia au convins o lume întreagă că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie
Întrucât intelectualilor români nu le-au convenit „consecințele politice ale revoluției”, scrie Gáspár Miklós Tamás, aceștia au „convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos. […] La posturile de televiziune din lumea întreagă au apărut revoluționari români care și-au negat propriile lor acte de eroism. Este fără egal și incredibil – dar consensul contrarevoluționar atât de puternic a fost (și a rămas). Revoluționarilor le-a fost atât de silă de propria lor revoluție și de libertatea propriului lor neam, încât au fost dispuși să renunțe – o singură dată! – până la infatuarea națională. Autonegarea românească a făcut școală: azi am citit ce scrie unul dintre cei mai deștepți scriitori maghiari despre “distracția gălăgioasa numită schimbare de regim”. Evident, și el este un democrat”.
De la acest document pleacă orice discuție serioasă despre intelectualitatea publică românească și despre rolul său politic, pe scena națională post-decembristă.
Este evident că până în decembrie 1989 aproape niciunul dintre cei care aveau să se manifeste în calitate de elită intelectuală a României nu era cunoscut pentru o manifestare de disidență. Aceasta nu este o culpă, nu este o vină, nu ar trebui să se simtă vinovați că s-au temut de Securitate sau de regimul Ceaușescu, care a fost într-adevăr feroce. În plan intern, cu excepția Doinei Cornea sau a lui Mircea Dinescu, a lui Radu Filipescu și câțiva alții, toți cei care s-au manifestat politic după 1989 nu au avut o voce până la acel moment. Nici în Revoluție majoritatea intelectualilor post-decembriști nu a avut vreo contribuție, cu foarte puține excepții. – Bogdan Bucur
Bogdan Bucur: Problema este alta. În momentul în care alții au făcut Revoluția și le-au oferit libertatea de a se putea exprima liber, faptul că ei au contestat ceea ce s-a întâmplat la Revoluție, acest lucru nu este în regulă. Faptul că marea majoritate a intelectualilor români care s-a constituit în elita post-decembristă nu a avut nicio contribuție la răsturnarea regimului Ceaușescu sau în contestarea politică a lui Ceaușescu nu este o culpă. Majoritatea românilor nu a făcut nimic până la 1989. Dar să negi și să contești Revoluția nu este în regulă.
Gáspár Miklós Tamás explică, în scrisoarea sa, faptul că intelectualii români au crezut că autoritatea și prestigiul lor cultural sunt suficiente pentru a le aduce poziții politice și funcții publice în stat. Este legitim să candidezi și să vizezi funcții publice. Ei au candidat în 1990, după Revoluție, în calitate de deputați sau senatori, ca independenți, iar românii nu i-au ales, Este în logica jocului democratic.
Bogdan Bucur: Intelectualitatea română împreună cu principalele partide de opoziție (PNL și PNȚCD – care au obținut scoruri derizorii în 1990) au contestat masiv revoluția
Andrei Pleșu, Petre Mihai Băcanu, Gabriel Liiceanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Stelian Tănase, Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Octavian Paler, Alexandru Paleologu (n.n. și alți intelectuali) au candidat, în mai 1990, mizând pe notorietate și capital cultural. Ei bine, nici unul nu a fost ales. În mai 1990, singurul candidat independent ales a fost, la Senat, Antonie Iorgovan, cunoscut, ulterior, ca „părintele Constituției”. Faptul că poporul român nu i-a validat politic nu ar trebui să fie deranjant pentru nimeni. E pur și simplu un rezultat politic al votului democratic.- Bogdan Bucur.
GÂNDUL.RO: Care este contextul în care partidele istorice (PNL și PNȚCD) au reintrat pe scena politică în 1990? Cum se explică scorurile electorale pe care le-au obținut în urma primelor alegeri libere din România?
Bogdan Bucur: La primele alegeri libere din 20 mai 1990, românii au votat Ion Iliescu (85%) și FSN (67%) – adică în contradicție cu simpatiile politice sau cu doleanțele elitei post-decembriste. Intelectualitatea română împreună cu principalele partide de opoziție (PNL și PNȚCD – care au obținut scoruri derizorii) au contestat masiv revoluția (cea care, de fapt, le-a permis să existe). Atât de slabă a fost performanța politică a partidelor de opoziție (PNL și PNȚCD), în timpul alegerilor din mai 1990, încât locul doi la alegerile parlamentare a fost ocupat de UDMR. De pildă, Mișcarea Ecologistă din România (MER), condusă atunci de Toma George Maiorescu, a obținut mai multe voturi decât PNȚCD, deși un număr egal de mandate. Probabil că nu ne mai aducem aminte, dar după numărul de voturi, ordinea politică din 1990 a fost: FSN, UDMR, PNL, MER, PNȚCD.
GÂNDUL.RO: Unul dintre argumentele contestatarilor Revoluției este acela că nu a urmat imediat un „reset” total în administrația publică. Ar fi fost posibil acest lucru?
Bogdan Bucur: Este adevărat reproșul partidelor istorice (PNL și PNȚCD), potrivit căruia nu s-au putut manifesta liber vreme de 50 de ani de dictatură. Pe de altă parte, la acel moment, aceste partide recent reînființate nu aveau o capacitate reală de guvernare. De altfel, nu au avut-o nici șase ani mai târziu, când au acces la putere.
În 1990, cu excepția FSN, niciun partid nu deținea o infrastructură politică și administrativă și o capacitate sub aspectul resursei umane de a exercita actul de guvernare asupra României
Este legitimă dorința de a ajunge la guvernare, a venit și momentul, în 1996, când au ajuns la guvernare, dar în 1990, cu excepția FSN, niciun partid nu deținea o infrastructură politică și administrativă și o capacitate sub aspectul resursei umane de a exercita actul de guvernare asupra României. Nu aveam de unde să luăm alți oameni pregătiți să schimbăm întreaga administrație publică. Acesta este motivul pentru care structurile politico-administrative ale regimului Ceaușescu s-au prelungit după 1989. Serviciile publice și administrația trebuiau să funcționeze.
În loc să recunoască rezultatul alegerilor, partidele politice de opoziție (PNL și PNȚCD) și intelectualitatea le-au etichetat ofensator drept „duminica orbului” (sugerând că poporul român nu știe ce a votat). Mulți intelectuali au început să dezvolte în această perioadă diverse ipoteze privind introducerea votului cenzitar, pentru a depăși astfel „obstacolul democratic” și insuccesul politic.
Bogdan Bucur: Revoluția este, în opinia mea, al doilea cel mai important eveniment din istoria României după Unirea din 1918
Cu alte cuvinte, întrucât poporul român nu le-a încredințat conducerea statului celor care formau elita intelectuală postdecembristă și opoziția politică, atunci aceștia au negat Revoluția Română, etichetând în mod fals FSN și pe Ion Iliescu ca fiind continuatori ai comunismului. În realitate, clasa muncitoare – iar nu intelectualitatea – a fost cea care a dat lovitura de grație regimului Ceaușescu în 22 decembrie 1989, la București. Sloganul preferat în timpul mitingurilor antiguvernamentale din anii 1990 era „Jos comunismul”! Dar comunismul fusese dat jos în 22 decembrie 1989 de poporul român. După 22 decembrie 1989, nu mai exista un regim comunist care să fie dat jos. Exista doar o nouă democrație care trebuia construită.
Revoluția este, în opinia mea, al doilea cel mai important eveniment din istoria României după Unirea din 1918, și ar trebui să fim mai atenți atunci când discutăm despre ea. Ar trebui să nu mai negăm că e existat o revoluție după definiția politologică a acestui fenomen. – Bogdan Bucur.
Analizând, așadar, consecințele „evenimentelor din decembrie 1989”, atât în cazul României, cât și al tuturor celorlalte state est-europene, se poate observa, lesne, că monopartidismul a fost înlocuit cu pluripartidismul, conducerea unei singure persoane cu pluralismul, economia socialistă cu cea capitalistă (sau de piață), proprietatea de stat din economie cu proprietatea privată, integrarea militară în Pactul de la Varșovia cu NATO, apartenența la CAER cu UE, dictatura cu democrația, dreptul forței cu forța dreptului etc.
Așadar, lovitura de stat se diferențiază de lovitura de palat prin amplitudinea politică a schimbărilor, iar revoluția se diferențiază de lovitura de stat prin repercutarea schimbărilor la absolut toate nivelurile societății. În toate aceste cazuri (lovitura de stat, lovitura de palat, revoluție) cineva este răsturnat de la putere prin forță. Numai că, doar în cazul revoluției, ceva cu mult mai important, urmează să se petreacă: se modifică întregul eșafodaj constituțional al unei țări. Toată societatea se schimbă din temelii: în bine (spre exemplu, Revoluția Franceză din 1789, Revoluția Română din Decembrie 1989) sau în rău (spre exemplu, Revoluția bolșevică din Octombrie 1917). Cam așa se analizează, pe scurt, o revoluție. Așadar, trebuie să reținem, că după definiția politologică a revoluției, nu întotdeauna schimbările produse sunt pozitive (exemplul clasic este Revoluția bolșevică din Octombrie 1917, un regim politic mai autocratic decât cel țarist precedent), Mai apoi, trebuie să reținem că, întotdeauna, revoluția incumbă lovitura de stat. Dar întotdeauna o depășește prin consecințe.
Dacă la conducerea României ar fi fost ales, în mai 1990, „prințișorul” Nicușor Ceaușescu, iar nu Ion Iliescu, dar România ar fi avut același parcurs și ar fi ajuns unde este astăzi, evenimentele din decembrie 89 ar trebui considerate tot Revoluție.
O Revoluție nu se judecă după persoane sau după numele din buletin al acestora. Ci după consecințe. Dacă consecințele ar fi fost aceleași – instaurarea economiei de piață, a libertății de exprimare, alegeri libere, pluralism și pluripartidism, integrarea României în UE, în NATO – cu Nicușor Ceaușescu președinte ales în mod democratic, s-ar fi chemat tot Revoluție.
Dacă, prin absurd, Elena Ceaușescu s-ar fi dezis în ultimul moment de soțul ei și ar fi ajuns în fruntea FSN și ar fi organizat alegeri libere, pe care le-ar fi câștigat în mod democratic, dacă ar fi permis existența Opoziției, după care ar fi fost schimbată în mod democratic de la putere, dacă ar fi existat alternanța la guvernare din 1996, alegeri libere, economie de piață, integrare în NATO și UE, evenimentele din 89 trebuiau considerate tot Revoluție.
În altă ordine de idei, este evident că, la Revoluție, existau oameni din fosta Securitate care aveau deja un capital de putere – acces la informație, relații sociale, acces la unele resurse și chiar un anumit tip de educație și de experiență politică. Resurse pe care nu puteau fi împiedicați să le folosească după 1989. Că nu am plecat toți cu șanse egale. Am intrat inegali în Revoluție și am ieșit inegali. Ceea este în firea lucrurilor. Astfel se explică, de ce Ion Iliescu s-a putut poziționa ca lider: pentru că avea în spate o experiență politică și un exercițiu al negocierii, pentru că a putut coagula niște forțe politice pe care să le direcționeze pe noua „orbită” a României în tranziția de la dictatură la un stat democratic. Este inutil să facem apel la conspirații, când explicațiile sunt cel mai adesea simple precum lumina zilei.