Istoricul Bogdan Bucur: Festivalul George Enescu este singurul produs cultural glocal din patrimoniul imaterial național. Poate deveni portdrapelul și brandul de țară

Festivalul George Enescu este, indiscutabil, nava-amiral a flotei culturale române. Ediția din 2021, care a cuprins cel mai complex program muzical din întreaga istorie a evenimentului, reiterează iluzia sau certitudinea că România aparține spațiului civilizațional occidental și că este pregătită să crească miza imaginii României în lumea civilizată și a brandului de țară. Festivalul Enescu reprezintă în momentul actual cea mai puternică ofertă culturală urbană a României, în plan internațional, și poate deveni epicentrul unei strategii naționale, spune istoricul și profesorul universitar Bogdan Bucur. 

Este o uriașă oportunitate pentru a redefini în mod coerent un brand de țară, axat pe ceea ce oferă valoros România, și mai ales Bucureștiul, în domeniul artei și culturii urbane. Festivalul Enescu este o ofertă ajunsă la maturitate deplină, consacrată internațional, însă ceea ce îi lipsește este demersul concertat al autorităților centrale și locale de a o “îmbrăca” și promova într-o formă coerentă, spune Bogdan Bucur într-un interviu pentru GÂNDUL.

Este, în același timp, prima construcție culturală de echipă și instituțională românească performantă în mod non-individual care a devenit remarcabilă la nivel internațional. Toate celelalte branduri culturale ale României au fost individualități și au devenit consacrate internațional din străinătate: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, George Enescu).  Festivalul Enescu a devenit consacrat internațional de acasă. Iar un brand de țară trebuie să aibă, cumulativ, notorietate internațională, să transceandă regimurile politice, epocile istorice și personalitățile individuale, mai spune Bogdan Bucur.

Doar Festivalul George Enescu întrunește aceste condiții.

”Festivalul George Enescu este cel mai redutabil atlet pe care îl avem în echipa de gimnastică culturală a României”

„În jurul Festivalului George Enescu, se poate edifica noua și prima civilizație (urbană) românească. Sintagma civilizație urbană ar putea părea pleonastică, dar suntem nevoiți să folosim această licență lingvistică pentru a o diferenția de precedenta, care a fost bazată pe tradiție și eminamente rurală.

Reminiscențele acestui trecut rural sunt observabile puternic până în prezent. Vă dau două exemple simple, dintr-o serie lungă: gândiți-vă că și astăzi, în Capitală, cea mai vizitată instituție muzeală este Muzeul Satului din Herăstrău, iar nu colecția de artă românească din Muzeul Național de Artă de pe Calea Victoriei. În continuare, cele mai populare feluri de mâncare, pentru mulți români care lucrează și domiciliază în mediul urban, sunt cele de origine țărănească, precum mămăliguța cu brânză.

De aceea, Festivalul George Enescu este cel mai redutabil atlet pe care îl avem în echipa de gimnastică culturală a României. Și, în aceeași măsură, cel mai bun brand de țară”, spune istoricul și profesorul universitar Bogdan Bucur.

Într-un interviu cu muzicianul argentinian Ramiro Arista, dirijor invitat principal al Filarmonicii Naționale din Lvov, în Ucraina, Bogdan Bucur a discutat despre modul în care este perceput la nivel internațional Festivalul George Enescu, în rândul elitei muzicienilor lumii, dar și de către melomanii cei mai rafinați din întreaga lume.

În cursul discuției, Arista a vorbit despre „rețeta” promovării brandului de țară prin intermediul educației în domeniul muzicii clasice, un precedent creat de Venezuela și derulat pe parcursul a 40 de ani, care a propulsat micul stat sud-american în rândul țărilor cunoscute pentru muzicienii de excepție, aflați pe lista scurtă a excelenței muzicale globale, cum ar fi dirijorul Gustavo Dudamel, directorul muzical al Orchestrei Simfonice Simon Bolivar şi al Filarmonicii din Los Angeles, născut în Venezuela.

Ramiro Arista a colaborat deja cu 70 de orchestre în 15 țări de pe trei continente, iar perspectiva pe care o exprimă reflectă această vastă experiență în lumea muzicală din jurul celor mai prestigioase scene internaționale. Născut la Buenos Aires, Arista a studiat cu profesorul Dumitru Goia, la Universitatea Națională de Muzică din București, datorită unei burse acordate de Guvernul României. Cariera lui internațională a fost îmbogățită de un stagiu motivant la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, la invitaţia lui Valery Gergiev.

Dirijorul Ramiro Arista: Din punct de vedere al calității muzicale, Festivalul Enescu este comparabil cu cele mai reputate festivaluri din lume

Iată ce spune dirijorul Ramiro Arista despre rezonanța internațională a Festivalului George Enescu:

„Din punct de vedere al calității muzicale, Festivalul Enescu este comparabil cu cele mai reputate festivaluri din lume. Dar din punctul de vedere al percepției internaționale, el încă este văzut ca fiind încă în liga a doua. În prima ligă sunt Festivalul de la Salzburg, Festivalul de la Lucerne, Festivalul BBC Proms organizat anual în Royal Albert Hall din centrul Londrei și așa mai departe. Aceasta pentru că toată lumea muzicală știe despre aceste festivaluri, care au o tradiție de zeci de ani, sunt promovate în reviste de specialitate și atrag melomani din toate colțurile lumii.

Repet: motivul pentru care Festivalul Enescu este perceput ca fiind în a doua ligă nu are legătură cu faptul că nu ar aduce muzică de aceeași calitate cu cele din prima ligă, în niciun caz, ci pur și simplu cu faptul că trebuie să avem răbdare și să promovăm festivalul astfel încât să atragem din ce în ce mai mulți turiști melomani de pe toate continentele.

Aceasta cu atât mai mult cu cât alte țări balcanice nu au un festival de asemenea calibru. Însă aici, dacă organizatorii și, desigur, finanțatorii decid că vor să iasă mai puternic pe partea internațională, trebuie să facă demersuri explicite în acest sens către promovarea peste hotare. Dar aceasta este o decizie care ar trebui să fie asumată unanim de autoritățile publice și locale, de organizatorii festivalului, de lumea muzicală din România și desigur de melomanii români. Pentru că este nevoie de un efort în echipă pentru a aduce Festivalul Enescu, în percepția internațională, în Liga 1 a festivalurilor de muzică clasice. În interiorul granițelor și din punctul de vedere al calității muzicii eu cred că s-a atins deja un maximum posibil de excelență”.

”Festivalul Enescu poate deveni portdrapelul și brandul de țară”

Bogdan Bucur a discutat cu Ramiro Arista despre modul în care Festivalul Enescu poate urca în prima linie a muzicii clasice internaționale și, astfel, să ridice imaginea României în percepția elitelor lumii. În interviul acordat pentru GÂNDUL, istoricul și profesorul universitar Bogdan Bucur fundamentează teoretic și descrie pașii care ar putea fi făcuți, din punct de vedere practic, pentru a transpune în realitate ideea care ar putea revoluționa modul în care este percepută România în lume și construcția în sine a brandului de țară.

Festivalul George Enescu pune România pe harta culturală a Europei contemporane. Este o construcție derulată pe parcursul a zeci de ani și cred că putem considera că este deja un capitol important al istoriei contemporane. Care este miza acestui festival, din perspectiva istoricului?

Încerc să-mi adun gândurile și să vă împărtășesc câteva impresii despre ediția din 2021 a Festivalului Internațional de Muzică Clasică George Enescu, care s-a terminat de curând. Între 28 august și 26 septembrie 2021, în București, s-a desfășurat, cea de-a XXV-a ediție a celui mai prestigios, pe plan internațional, eveniment cultural românesc. A fost o ediție aniversară întrucât s-au celebrat 140 de ani de la nașterea compozitorului George Enescu. Din acest motiv, repertoriul pe care marile orchestre ale lumii l-au prezentat în fața auditoriului din capitala României, a inclus cel mai mare număr de lucrări enesciene (aproape 40). Așadar, ediția din 2021 a cuprins cel mai complex program muzical, din întreaga istorie a evenimentului, în ceea ce privește numărul de lucrări ale compozitorului român, interpretate de marile orchestre – din Londra, Paris, Berlin, Viena, Roma, Amsterdam, Zagreb, Chișinău, Lausanne, Milano, Atena, Basel, München, Rotterdam, Bremen, Zürich, Budapesta, Dijon – invitate la București. A fost un minunat omagiu adus lui George Enescu de către muzicieni veniți efectiv din toată lumea. Mă întreb ce alt eveniment – din sfera cultă – mai are România cu o asemenea acoperire și recunoaștere mondială? Niciunul comparabil, în mod evident.

„Festivalul George Enescu reprezintă, indiscutabil, pașaportul european al României”

Festivalul George Enescu întreține iluzia sau certitudinea că România aparține spațiului civilizațional occidental. Exceptând faptul că Bucureștiul nu are, încă, o sală de concerte adecvată, nici măcar după 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, altfel, participând la Festivalul Enescu, am avut sentimentul reconfortant că mă găsesc în orice altă mare capitală europeană.

Dar trebuie să recunosc că am trăit un sentiment de satisfacție cinică ascultând primele două strofe din Imnul Regal al României, cu care se sfârșește Poema Română de Enescu, interpretate, la această ediție din 2021, de Orchestra Națională a Franței, exact la Sala Palatului, unde era aclamat, pe vremuri, Ceaușescu, la congresele partidului. Mie mi-a plăcut această senzație contradictorie. Și dacă mă gândesc mai bine, această aparentă absurditate românească – între destinația (politică) inițială a Sălii Palatului și utilizarea ei actuală (culturală) – cred că este benefică noilor generații. Este o demonstrație vie că lucrurile pot reveni, cumva, la normal. Și cred că putem privi cu o doză de optimism viitorul.

În acest context, este oportun să ne aducem aminte că Festivalul George Enescu se desfășoară încă din perioada comunistă. Prima ediție a avut loc în 1958, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Comuniștii au inițiat acest demers dintr-o rațiune de pură propagandă culturală. Între timp, George Enescu murise, în 1955, la Paris. Era un mare nume al culturii române, recunoscut ca atare în străinătate, mai ales în Franța. Într-o anumită măsură, se poate spune că a fost și un tovarăș de drum al comuniștilor.

Evident, regimul Gheorghiu-Dej, regimul stalinist din România, era într-un con internațional de umbră (binemeritat, de altfel) și comuniștii și-au dorit să iasă în lumea mare cu ceva. Acest ceva s-a numit Festivalul George Enescu. A fost bine făcut de la bun început, a beneficiat de o participare extraordinară, am văzut chiar și afișele reușite din acea perioadă care au fost retipărite cu ocazia edițiilor postdecembriste.

Paradoxal, datorăm stalinismului românesc, întruchipat de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, înființarea festivalului.

Așadar iată că Festivalul George Enescu ne poate oferi posibilitatea de a privi cu mai puțină încrâncenare o parte din istoria noastră, chiar dacă este nefericită – mă refer la perioada stalinistă, să fie foarte clar. Și iată că datorăm stalinismului românesc pur și dur, întruchipat de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, înființarea festivalului. Este foarte interesant de observat cât de complicată poate fi istoria uneori.

Comuniștii nu au întors mereu spatele culturii, așa cum percepem acum. Paradoxal, datorăm celei mai negre perioade din istoria României nașterea Festivalului George Enescu. Adevărat, nu dintr-o pasiune extraordinară pentru muzica lui Enescu, ci doar din conștientizarea necesității de propagandă culturală. În orice caz, la acel moment a fost o conștientizare mai puternică decât cea pe care au avut-o multe dintre guvernele postdecembriste, ca să fim corecți.

Era un festival deschis către participarea internațională? Cum a fost posibil în cea mai „închisă” perioadă din istoria României?

Festivalul George Enescu a fost dintotdeauna un festival cu participare internațională masivă, la cel mai înalt nivel de competență muzicală, cum este și astăzi. Regăsim printre invitații de atunci pe Lordul Menuhin alături de alte somități muzicale ale momentului. Cele mai prestigioase orchestre ale lumii au fost invitate pe scenă încă de la primele ediții. Vorbim, cu adevărat, despre un fenomen istoric. E adevărat că în anii 80 au existat unele sincope, dar niciodată Festivalul Enescu nu a murit și el a renăscut după Revoluția din decembrie 89.

De altfel, dirijorul Ramiro Arista mi-a mărturisit că ideea de a face un festival care să poarte numele lui George Enescu este extrem de bună dintru bun început, pentru că este compozitorul cel mai cunoscut în străinătate.

„Așa cum Festivalul George Enescu este evenimentul cel mai important din sfera muzicii clasice în România, sunt festivaluri internaționale care se desfășoară de zeci de ani și au câștigat reputație internațională prin calitatea filarmonicilor invitate și a repertoriului. De pildă, dacă în România vine Orchestra Filarmonică din München este pentru că aceasta a fost condusă vreme de decenii de Sergiu Celibidache, lucru care a ridicat nivelul muzical și a făcut să fie considerată vreme de multe decenii cea mai bună din lume, chiar mai bună decât cea din Berlin. Atunci, în momentul când Filarmonica din München a venit la București unde a interpretat două concerte, este normal să ridice nivelul Festivalului George Enescu. Este doar un exemplu, pentru că de-a lungul timpului au venit mai multe orchestre filarmonice și soliști de prestigiu care au adus notorietate festivalului. Iar în momentul în care pe scena de la București vin aceleași orchestre și artiști de mare valoare care sunt invitate și la alte festivaluri internaționale de mare ținută, este firesc ca și Festivalul George Enescu să intre în liga mare a muzicii clasice. Chiar dacă acestea au bugete mai mari, sau o tradiție mai extinsă”. – dirijorul Ramiro Arista.

Celebra soprană Angela Gheorghiu, printre marii absenți de la ediția din acest an a Festivalului Enescu

Pe de altă parte însă, Ramiro Arista a exprimat câteva nedumeriri legate de marii absenți de la ediția din acest an a Festivalului Enescu.

„Eu sunt uimit și nedumerit că nu am văzut-o la Festivalul Enescu din 2021 pe lista invitaților pe celebra soprană Angela Gheorghiu, cotată la nivel internațional ca fiind din prima ligă a muzicienilor din sfera muzicii clasice.

Uimirea mea este și mai mare în contextul în care am aflat că ea a lansat o carte cu memoriile sale la Odeon, la 200 de metri de Sala Palatului și la 300 de metri de Ateneul Român, chiar în perioada festivalului, însă nu a urcat pe scenă. Lansarea acestei cărți ar fi trebuit să fie un eveniment inclus în Festivalul George Enescu.

A doua nedumerire este că nu am văzut niciun concert cu Corul Madrigal, care este ansamblul cel mai faimos în plan internațional din România. Pentru că nici orchestra Filarmonicii George Enescu, nici orchestra națională a Radiodifuziunii, nici Orchestra de Cameră Radio, nici Orchestra din Cluj, din Iași Timișoara sau Brașov, cele mai importante din România, nu sunt cunoscute peste graniță. Singurul cunoscut la nivel internațional este Corul Madrigal. Nicio orchestră din România nu are un nume internațional, pentru că oriunde am călătorit, pe toate continentele, melomanii nu au auzit niciodată de aceste orchestre. Asta nu pentru că nu ar interpreta excelent, ci pentru că nu sunt promovate peste hotare. Nu este o critică, ci o constatare a unei realități. Care poate fi schimbată, cu o promovare adecvată. Și în opinia mea nu este vorba doar despre bani, ci despre atitudine. Filarmonica George Enescu, spre exemplu, este foarte bună însă a făcut, in ultimii 20 de ani, prea puține tururi internaționale, iar melomanii din afara țării nu au avut șansa să o asculte în săli de concert de prestigiu”, spune Ramiro Arista.

Care sunt elementele definitorii din punct de vedere identitar pe care le aduce Festivalul George Enescu în atenția publicului din România și a publicului internațional?

Întrucât programul festivalului este cunoscut de toată lumea (interesată), voi discuta mai mult despre semnificația publică și culturală a acestuia. Premisa de la care pornesc este reprezentată de confluența formidabilă – pe care o redescopăr de fiecare dată, cu aceeași uimire, în muzica lui George Enescu – dintre cultura populară locală și modernitatea europeană. Mai exact, dintre folclorul tradițional românesc și reinterpretarea cultă a acestuia. Cred că muzica lui Enescu este una dintre contribuțiile originale ale României la patrimoniul civilizațional european. Voi încerca să explic și să dezvolt această idee.

Veșnicia românească și civilizația occidentală sunt, în general, profund contradictorii și total incongruente: ele se întrepătrund simfonic doar în muzica lui George Enescu

Din punct de vedere muzical, folclorul românesc a căpătat o dimensiune perenă, în principal, prin Rapsodiile române compuse de Enescu (nr. 1 și 2), dar și de Franz Liszt (S242) . De asemenea, prin Hora staccato a lui Grigoraș Dinicu, sau prin Poema română  și Sonata nr. 3  ale aceluiași George Enescu.
Este indiscutabil că, de pildă, melodia populară Ciocârlia – chiar dacă a fost interpretată magistral de virtuozi precum Angheluș Dinicu, Sava Pădureanu, Grigoraș Dinicu sau Fănică Luca  – a fost eternizată de George Enescu prin includerea acesteia în Rapsodia română nr. 1.

Iar exemplele de genul acesta pot curge fluviu. Rapsodia română nr. 1 încapsulează întru eternitate – pe lângă Ciocârlia (din final) – câteva dintre diamantele muzicale ale geniului popular românesc rămas anonim: în deschidere, Am un leu și vreau să-l beau  , iar mai apoi, Hora lui Dobrică , Mugur, mugurel, Hora morii, A doua Rapsodie română de Enescu  începe cu Sârba lui Pompieru, continuă cu Pe o stâncă neagră, Bâr oiță, bâr, Văleu, lupii mă mănâncă, Țânțăraș cu cizme largi.

Cele două rapsodii enesciene sunt, din această cauză, un regal muzical românesc: conțin teme folclorice naționale reinterpretate modern de George Enescu. Din această cauză, rapsodiile enesciene aparțin deopotrivă patrimoniului universal (prin Enescu) și culturii locale (prin origine).

Bogdan Bucur: Să orchestrezi, pentru un public occidental experimentat, muzica populară străveche, cântată de niște lăutari analfabeți, după ureche, pe ulițele prăfuite ale satelor noastre, cred că această ispravă enesciană se poate chema genialitate

Ideea este că modernitatea muzicală nu doar că nu a distrus tradiția populară românească, dar a încapsulat-o într-o reinterpretare cultă, care i-a asigurat dăinuirea pe vecie. Folclorul supraviețuiește tocmai prin Rapsodiile române compuse de Enescu și Liszt sau prin Baladele lui Porumbescu și Enescu  . Toate acestea sunt compoziții din sfera muzicii culte. Poate părea ironic, dar prima Rapsodie română – după cum am sugerat anterior – a fost compusă de maghiarul Franz Liszt. Lucrarea datează din anii 1846-1847 și premerge Revoluția pașoptistă victorioasă din Țara Românească. Franz Liszt a fost unul dintre cei mai mari compozitori și pianiști ai tuturor timpurilor. La vremea respectivă, Ciprian Porumbescu nici măcar nu se născuse încă și foarte probabil nici tatăl lui George Enescu. Așadar, folclorul românesc va dăinui grație tocmai compozițiilor moderne ale lui Liszt, Porumbescu, Enescu etc.

Când Franz Liszt concertează la București – pe 22 și 30 decembrie 1846 – a fost aplaudat de o audiență entuziasmată de numai trei sute de persoane din înalta societate (boierime valahă, în cea mai mare parte). Țările Române, la acea dată, de abia pășiseră, de curând, pe calea modernizării (după 1829). La 1 ianuarie 1847, compozitorul maghiar a concertat, la palatul domnesc, în fața principelui Gheorghe Bibescu. A improvizat, cu mult talent, pe tema unor cântece populare românești, spre încântarea nedisimulată a distinsului auditoriu. A interpretat, probabil, secțiuni din ceea ce avea să devină Rapsodia română, la care începuse să lucreze, din 20 noiembrie 1846, pe când se afla la Sibiu. Către sfârșitul lunii ianuarie 1847 – pe 18, 21 și 24 ianuarie 1847 –, Franz Liszt va concerta în capitala Moldovei, la Iași. Aici îl va cunoaște pe Barbu Lăutarul, dar și pe Alexandru Flechtenmacher, dirijorul orchestrei simfonice a Teatrului Național din Iași. Liszt va asculta Uvertura națională moldavă compusă de Flechtenmacher. Turneul românesc al compozitorului maghiar s-a bucurat de un succes răsunător în epocă, inclusiv datorită talentului de a introduce în repertoriul modern al muzicii culte ritmurile românești cu care publicul era în mod tradițional obișnuit.

Un alt maghiar – de origine evreiască – care a eternizat tradițiile românești, din punctul de vedere al artelor plastice, de această dată, a fost pictorul Constantin Daniel Rosenthal. În tabloul România revoluționară – care se regăsește expus la Muzeul Național de Artă al României de pe Calea Victoriei din București –, țara este simbolizată și reprezentată de o femeie îmbrăcată într-o superbă ie tradițională, purtând pe umeri drapelul tricolor. Este vorba despre Mary Grant, prima femeie ziaristă din România, de origine britanică, devenită Maria Rosetti, prin căsătorie cu Constantin A. Rosetti. Așadar, o altă formulă de a eterniza tradiția românească este pictura. Mă întreb ce reper vizual mai însemnat poate avea bluza tradițională românească (ia) decât atât de celebra pânză (La blouse roumaine ) finalizată de Henri Matisse, la 1940. Pictura poate fi admirată, în original, la Paris, în cadrul Centrului Național de Artă și Cultură Georges Pompidou, situat în cartierul Beaubourg.

Bogdan Bucur: Astăzi, în jurul festivalului, cred că se poate aglutina ceea ce eu numesc noua civilizație urbană românească

Revenind în contemporaneitate, care este miza actuală a Festivalului și cum este perceput pestre granițele României de astăzi?

În opinia mea, Festivalul George Enescu are astăzi o miză cu mult mai importantă decât a avut-o inițial, așa cum am precizat anterior, de propagandă culturală a regimului comunist. Astăzi, în jurul festivalului, cred că se poate aglutina ceea ce eu numesc noua civilizație urbană românească. Mai exact, o civilizație de factură occidentală, care reunește diferite experiențe urbane, în ceea ce privește artele, muzeografia, gastronomia, patrimoniul istoric și bucuria de a împărtăși cu alții produsele și manifestările cele mai înalte ale umanității educate. Acest mediu urban are o pondere semnificativă în România, pe care o datorăm tot perioadei comuniste. Să nu uităm că în perioada interbelică raportul dintre urban și rural a fost de 20% la 80%. În perioada comunistă, mediul urban a crescut către 50%, existând astfel un public – mai ales în marile orașe – pentru diversele manifestări culturale recente, cum ar fi înființarea de noi restaurante gastronomice, unde experiența culinară a devenit o artă, expozițiile tematice tot mai frecvente, diferitele forme de îmbinare a petrecerii timpului liber pe stradă sau în cafenele simandicoase, multitudinea de gusturi, culori și forme de spectacol, renașterea viniculturii românești și așa mai departe. Pentru că avem din ce în ce mai multe vinuri excepționale care au început să fie premiate în diferite competiții internaționale de profil.

Așadar, în opinia mea, avem o viață urbană bună și de calitate europeană (chiar dacă nu neapărat în proporția occidentală) care, cred eu, poate să ofere o experiență unică celor care vin în România să urmărească, cel puțin o dată la doi ani, Festivalul George Enescu. Astfel, acest eveniment ar putea deveni ceea ce a fost în perioada interbelică strălucitoarea și extravaganta Lună a Bucureștiului.

Un alt exemplu: din punct de vedere gustativ, restaurantele gastronomice – care au început să apară în marile orașe (pe cele din București le cunosc mai bine) – exploatează tradiția culinară românească și o reinterpretează într-o manieră modernă. Sunt o operă de artă gastronomică. Noua bucătărie românească este nu doar numele unei tendințe actuale în gastronomia bucureșteană, ci și denumirea unui restaurant de referință pentru această tendință. Nu este singurul, desigur. Aceiași afirmație este valabilă pentru vinicultura românească, renăscută după 1990. Vinul Cuvée Guy de Poix – obținut, din struguri autohtoni, dar cu tehnologie occidentală, la Ceptura, în județul Prahova, în DOC Dealu Mare, de contele corsican Guy Tyrel de Poix, fondatorul cramei SERVE – s-a impus, rapid, în competițiile internaționale, drept cea mai bună Feteasca Neagră din România.

O altă creație a modernității urbane care perpetuează și eternizează valorile tradiționale rurale este muzeul. Oare câți dintre noi am fi știut cum au arătat, cândva, casele vechi românești în lipsa Muzeului Satului, înființat de Dimitrie Gusti pe malul lacului Herăstrău, în perioada interbelică? Este evident că, în lipsa Muzeului Satului, n-am mai fi avut astăzi aproape nicio amintire despre tradiția arhitecturală românească străveche.

Bogdan Bucur: Modernitatea (urbană) adesea esențializează și eternizează tradiția (rurală), prin vinicultură, pictură, muzeografie, muzicologie, gastronomie etc. Este ceea ce a făcut și George Enescu

Așadar, modernitatea (urbană) adesea esențializează și eternizează tradiția (rurală), prin vinicultură, pictură, muzeografie, muzicologie, gastronomie etc. Este ceea ce a făcut și George Enescu – ca să revenim la subiectul discuției noastre – prin câteva dintre compozițiile sale. De aceea, am ascultat cu foarte multă plăcere, la Sala Palatului, în data de 14 septembrie 2021, Poema română de George Enescu, în interpretarea Orchestrei Naționale a Franței, avându-l ca dirijor pe Cristian Măcelaru și în calitate de concertmaistru pe Sarah Nemțanu. Tot la Sala Palatului, în data de 29 august 2021, London Symphony Orchestra, condusă de la pupitrul dirijoral de Sir Simon Rattle, a interpretat minunata Rapsodie română nr. 1 de Enescu. Desigur că aceste câteva exemple completează repertoriul internațional al orchestrelor care au concertat în cadrul Festivalului George Enescu.

„De aceea, în opinia mea, singurul impediment al Festivalului George Enescu din 2021 a constat în inexistența unei interacțiuni coordonate a diverselor componente și experiențe specifice civilizației urbane (dintre acestea, am dat câteva exemple anterior). Festivalul Enescu trebuie să fie pretextul pentru o prezentare simfonică, în fața întregii lumi, a tot ceea ce are România mai valoros, mai bun și mai frumos. Poate deveni chiar brandul de țară”- Bogdan Bucur

Ce considerați că lipsește în acest moment pentru ca în jurul Festivalului George Enescu să se coaguleze toate aceste expresii ale experiențelor multiculturale pe care le poate oferi Bucureștiul și, desigur, celelalte mari orașe ale României?

Cred că în acest moment lipsește susținerea instituțională necesară. Autoritățile locale și centrale nu sunt angrenate în acest demers (dincolo de simpla finanțare – și aceasta adesea întârziată – a festivalului), nu există o strategie închegată în ceea ce privește conștientizarea acestui moment de aur, în care, într-o lună, o dată la doi ani, România urbană să vibreze. Este acel tip de eveniment multicultural care în perioada interbelică purta numele de Luna Bucureștiului. Dacă ne uităm doar pe rezultatele acelei perioade, vom observa că, de fiecare dată, se inaugura un edificiu public important din punct de vedere urbanistic sau cultural.

Să ne gândim numai la Muzeul Satului înființat, la 1936, de Dimitrie Gusti, și așa mai departe. Așadar discutăm despre o potențială anvergură extraordinară a acestui festival. Putem relua această tradiție ca Bucureștiul să redevină, o dată la doi ani, epicentrul a ceea ce în perioada interbelică se numea Luna Bucureștiului. În care să avem pe Calea Victoriei nenumărate concerte, nu doar cele incluse oficial în festival. Sunt universități de muzică în România, există muzicieni talentați, profesioniști. Ar trebui să ducem muzica cultă în licee, mai aproape de elevi. Să încurajăm cu alte cuvinte o experiență multiculturală și să punem simțurile într-o simfonie a experienței urbane, ceea ce este un exercițiu cult al omului contemporan. Dar pentru o asemenea ispravă, ar trebui să existe o implicare a autorităților locale și centrale și să existe o strategie națională.

Această idee este susținută și de către dirijorul Ramiro Arista. Mai mult decât atât, legat de inaugurarea de clădiri cu funcție publică, Arista spune destul de clar că Festivalul George Enescu are nevoie de o sală de concerte de Liga 1 pentru a își crește reputația la nivel internațional. Iată opinia domniei sale:

„Eu cred că România are nevoie de o sală de concerte de primă categorie. În prezent se lucrează cu Sala Palatului și se lucrează foarte bine dar cred că ar fi oportun ca Guvernul României cu Ministerul Culturii să ia decizia de a inaugura măcar o singură sală de concert în România, dar să fie de prima categorie. Și acesta este costisitor, nu știu dacă se poate accesa finanțare europeană dar este un lucru foarte important pentru poziționarea Festivalului George Enescu în prima ligă pe plan internațional. Și nu doar pentru festival, ci pentru toate evenimentele de mare clasă pe care ar avea în vedere România să le organizeze. În opinia mea, această sală ar trebui să poarte numele lui Sergiu Celibidache. Aș da ca exemplu sala Orchesteri Filarmonicii din Viena, cea a Filarmonicii din Sankt Petersburg, Teatrul Balșoi din Moscova și așa mai departe. Săli care sunt celebre în plan internațional.

Mai mult decât atât, pentru ca Festivalul George Enescu să ajungă în top este necesar ca și în conducerea executivă, artistică, în mod obligatoriu, să fie implicat un artist din prima ligă. Nu neapărat în zona de conducere executivă, cu chiar pe o poziție de consilier artistic. Angela Gheorghiu este singurul artist român din sfera muzicii clasice care se poziționează în acest moment în Liga 1 a comunității muzicale internaționale.

Un alt imperativ este educația muzicală a tinerilor. În Venezuela de exemplu, a ajuns ministru al Culturii un mare muzician, care a creat o școală muzicală care a funcționat la nivel național: El Sistema. Acest program de educație muzicală este finanțat public, voluntar, și fondat în Venezuela în 1975 de către educatorul, muzicianul și activistul venezuelean José Antonio Abreu. Ulterior a adoptat deviza „muzică pentru schimbări sociale”, iar în cadrul acestei școli profesorii venezuelezi au educat un milion de copii in spiritul muzicii clasice. Asta din 17 milioane de locuitori ai țării. Este extraordinar. Astfel, în 40 de ani Venezuela a ajuns să aibă, de la două orchestre, 150 de orchestre. În acest lucru s-au investit milioane de dolari din petrol. După ce s-a creat acest fond s-a trecut la promovarea orchestrelor la nivel internațional. Au pregătit simfonii de Gustav Mahler si l-au invitat pe Claudio Abbado și pe Sir Simon Rattle să dirijeze Orchestra Simón Bolívar din Venezuela. Acum, ca rezultat al acestor eforturi, vorbim de celebrul dirijor Gustavo Dudamel (n.r. Directorul muzical al Orchestrei Simfonice Simon Bolivar şi al Filarmonicii din Los Angeles, născut în Venezuela) celebru la nivel internațional. Toate acestea au fost posibile în contextul în care Venezuela a dezvoltat acest El Sistema. ” – dirijorul Ramiro Arista

Cum contribuie festivalul la definirea identității noastre în construcția europeană de astăzi? Ce punem pe masă, mai exact, din punct de vedere cultural?

Rezumând, Festivalul George Enescu poate deveni epicentrul unei strategii naționale de promovare culturală a României. Pentru că este unicul pașaport internațional pe care îl are România din punct de vedere cultural. Este cel mai prestigios eveniment cultural pe care îl organizează România, cu recunoaștere internațională și cu o participare internațională de cea mai mare calitate. La primul nivel. Nu exisă nimic similar. De aceea Festivalul George Enescu trebuie să fie contextul și pretextul unei strategii de comunicare a României la nivel internațional. Desigur, în cadrul festivalului pot fi lansări de carte, pot veni scriitori, poeți, artiști vizuali, trupe de teatru sau dans contemporan – creatori de artă contemporană din diferite domenii.
Se pot întâmpla în jurul festivalului o serie întreagă de evenimente culturale sau civilaționale: gastronomice, arhitecturale etc. Noi nu am mai inaugurat o clădire publică reprezentativă pentru Capitală de când s-a dat în folosință Palatul Parlamentului. Cu alte cuvinte, toate aceste experiențe culturale și civilizaționale ar aduce o prezență masivă intelectuală, venită din toate colțurile lumii, în Capitala României. În acest moment, Festivalul George Enescu este unicul eveniment – din sfera turismului cultural – care atrage un număr remarcabil de călători străini în București.

Este cel mai redutabil atlet pe care îl avem în echipa de gimnastică culturală a României. Și, în aceeași măsură, cel mai bun brand de țară.

„România ar trebui să se identifice, poate pentru prima dată în istoria sa, printr-o construcție intelectuală și culturală, mai exact printr-un element identitar urban”

Este bine să definim poate pentru prima dată în istoria noastră acest brand de țară printr-o manifestare urbană și nu printr-o manifestare rurală. Mai precis printr-o manifestare urbană și laică. Noi adesea ne-am identificat prin mănăstirile din nordul Moldovei, prin peisajele naturale care sunt minunate – eu iubesc Delta Dunării și desigur cei mai mulți români o iubesc, însă ar trebui ca dincolo de toate aceste elemente identitare să punem pe masa acestei construcții a imaginii României o manifestare urbană, laică și desigur culturală. Nu este în regulă să ne identificăm exclusiv prin mănăstiri, capre, urși sau frunze, Grădina Carpaților sau Grădina Maicii Domnului. Este, totuși, doar o grădină. România este mai mult decât atât. Ar trebui să ne identificăm printr-o construcție intelectuală și culturală, mai exact un element identitar urban.

Aceasta cu atât mai mult cu cât Bucureștiul are deja o identitate cultural-urbană care atrage turiști străini, are o serie de evenimente culturale fringe și underground, teatre private, artiști vizuali etc. Însă această identitate nu este „aglutinată” și comunicată coerent, printr-un eveniment susținut de autoritățile locale și centrale…

„Într-adevăr, există manifestări disparate, care împreună nu au o identitate comună. Pentru asta am spus că nu există o strategie închegată din punct de vedere cultural prin care România să comunice masiv valorile pe care le are. Iar după părerea mea cel mai bun pretext și context pentru a face acest lucru este Festivalul George Enescu, pentru că acesta deține deja un public captiv și educat – ceea ce reprezintă o performanță excepțională -, pe care îl poți invita să exploreze și restaurantele de înaltă ținută, cu ofertă gastronomică, să deguste vinurile noastre premiate internațional din cramele din proximitatea Bucureștiului, în zona Dealu Mare din județul Prahova de exemplu. Se pot organiza deplasări și evenimente în acest sens, invitând turiștii să exploreze România și din punct de vedere gustativ. La fel, pot fi organizate nenumărate evenimente în siajul festivalului. Dar pentru acest lucru trebuie să existe un efort de organizare. Pentru că potențialul există, oferta cultural-urbană a României există și mai ales bani există. Este pentru prima dată în istoria recentă a României când avem bani. Mulți. Foarte mulți” – Bogdan Bucur

Mă refer atât la situația bugetară a României cât și la fondurile europene pe care le putem accesa, inclusiv prin PNRR. Și chiar și la bani privați. Toate companiile străine din România ar fi deschise să sponsorizeze punctual diferite evenimente. Deja se întâmplă acest lucru.
Spre exemplu, Festivalul George Enescu, fără a fi în centrul unei strategii de comunicare a imaginii României, beneficiază de finanțări și sponsorizări care depășesc cu mult 10 milioane de euro. Acestea sunt date publice și se pot verifica. Așadar, bani sunt. Dar trebuie gestionați într-o strategie unitară care nu există. Aceasta este principala problemă. Aș vrea să precizez că aceasta nu este responsabilitatea organizatorilor. Cei care organizează Festivalul Enescu fac deja extrem de bine ceea ce fac. Aici discutăm despre lipsa de viziune a autorităților politice – locale și centrale.

Revenind la un contrapunct al fenomenului Festivalul Enescu. Cum vă explicați proliferarea unui alt fenomen, al manelizării de astăzi, o copie muzicală caricaturizată și distrofică a manelei balcanice de care se bucurau și miticii noștri în cârciumile și tavernele din mahalalele bucureștene?

România profundă este într-adevăr manelizată și aici mă refer la ceea ce a ajuns maneaua astăzi: o muzică stridentă și afonică, dominată de ritmuri orientale, cu o versificație extrem de facilă, formată dintr-un fond redus de cuvinte și acelea rostite agramat, adesea cu dezacorduri între subiect și predicat sau conținând cuvinte pronunțate greșit. O manifestare artistică adusă practic la cel mai rudimentar nivel posibil al expresivității verbale și muzicale. Însă, până la urmă, fiecare ascultă ce vrea, iar eu accept – chiar dacă cu tristețe – că, pentru o parte semnificativă a conaționalilor mei, maneaua înseamnă muzică. Dar nu despre aste e vorba. Problema pe care o văd eu este că nu avem o elită culturală în sensul autentic al termenului care să dea o direcție. Maneaua reflectă pe undeva și nivelul de dezvoltare culturală generală al poporului român. Mai gravă decât ascultarea manelelor este însă finanțarea acestora. Căci atunci când cheltuim bani, pentru a plăti un manelist (în diferite feluri), acesta este un gest cu o profundă semnificație culturală.

„Într-o Românie profund manelizată cultural, Festivalul George Enescu reprezintă – pentru o minoritate urbanizată și occidentalizată – masca de oxigen necesară supraviețuirii”

De aceea, aș vrea să subliniez o altă posibilă legătură de cauzalitate, mai puțin scoasă în evidență până acum, între economie și cultură.

Am scos, pentru a ilustra această argumentație, o listă a sponsorilor lui Ludwig van Beethoven.

Ca să înțelegem interacțiunea benefică dintre elita socio-economică, elita politică și elita culturală este suficient să aruncăm o privire asupra Vienei din preajma anului 1800. Haideți să vedem cine au fost patronii, adică susținătorii și finanțatorii, marelui compozitor Ludwig van Beethoven, cărora acesta le-a dedicat primele sale 7 simfonii:

• Simfonia nr. 1 (premieră la 1800) a fost dedicată de Beethoven baronului Gottfried van Swieten. De origine olandeză, baronul van Swieten a fost diplomat al Imperiului Habsburgic în mai multe capitale europene și prefect al Bibliotecii Imperiale din Viena. În 1786, baronul Gottfried van Swieten a întemeiat la Viena Gesellschaft der Associierten, o asociație a aristocraților melomani, care a finanțat o serie de mari compozitori de muzică clasică. Baronul van Swieten a fost patronul marilor compozitori Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.
• Simfonia nr. 2 (premieră la 1803) a fost dedicată de Beethoven prințului Karl Alois von Lichnowsky-Woschütz. Prințul von Lichnowsky-Woschütz a fost șambelan al Curții Imperiale de la Viena și patronul marilor compozitori Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.
• Simfonia nr. 3 Eroica (premieră la 1805) a fost (re)dedicată de Beethoven prințului Joseph Franz Maximilian von Lobkowitz. De origine cehească, prințul von Lobkowitz a fost patronul marelui compozitor Ludwig van Beethoven. În palatul Lobkowitz din Viena, orchestra privată a prințului a interpretat, pentru prima dată, în 1804, înaintea premierei oficiale, Simfonia nr. 3 Eroica. Prințul von Lobkowitz a făcut parte din Gesellschaft der Associierten, o asociație a aristocraților melomani înființată de baronul Gottfried van Swieten, la Viena, în 1786, care a finanțat o serie de mari compozitori de muzică clasică. În 1808, prințul Lobkowitz, împreună cu prințul Ferdinand Kinsky de Wchinitz și Tettau și alături de arhiducele și arhiepiscopul Rudolph de Austria l-au convins pe Beethoven să rămână la Viena oferindu-i o pensie anuală de 4.000 de florini, care a fost plătită până la moartea marelui compozitor german în 1827.
• Simfonia nr. 4 a avut premiera în martie la 1807 într-un concert privat la palatul prințului Joseph Franz Maximilian von Lobkowitz din capitala Austriei. Simfonia nr. 4 a fost compusă în perioada petrecută de Beethoven, în vara anului 1806, în Silezia, la conacul de pe moșia patronului său, prințul von Lobkowitz. Simfonia nr. 4 a fost dedicată contelui Franz von Oppersdorff.
• Simfonia nr. 5 a Destinului (premieră la 1808) a fost dedicată de Beethoven prințului Joseph Franz Maximilian von Lobkowitz și contelui Andrey Kirillovich Razumovsky (diplomat rus stabilit la Viena).
• Simfonia nr. 6 Pastorala (premieră la 1808) a fost dedicată de Beethoven prințului Joseph Franz Maximilian von Lobkowitz și contelui Andrey Kirillovich Razumovsky (diplomat rus stabilit la Viena).
• Simfonia nr. 7 (premieră la 1813) a fost dedicată de Beethoven contelui și bancherului Moritz Christian Johann Reichsgraf von Fries.
• Concertul pentru pian nr. 1 (premiera la 1798) a fost dedicat de Beethoven contesei Anna Louise Barbara Keglević. În palatul Keglević din Bratislava, Beethoven i-a dat lecții de pian tinerei contese, dar a și compus și interpretat câteva dintre lucrările sale.
• Concertul pentru pian nr. 3 (premiera la 1803) a fost dedicat de Beethoven prințului Louis Ferdinand al Prusiei.
• Concertul pentru pian nr. 4 (premiera la 1808) a fost dedicat de Beethoven arhiducelui și arhiepiscopului Rudolph de Austria, elevul și totodată patronul său.
• Concertul pentru pian nr. 5 Imperialul (premiera la 1811) a fost dedicat de Beethoven arhiducelui și arhiepiscopului Rudolph de Austria, elevul și totodată patronul său.

Iar exemplele de felul acesta pot continua la nesfârșit pentru celelalte lucrări ale lui Beethoven sau alte altor mari compozitori. Ideea este că toți acești aristocrați europeni au apreciat și finanțat opera lui Beethoven. Cu alte cuvinte, elita socială din Viena anului 1800 (aristocrația) era și o elită politică, economică și culturală. Acești oameni erau capabili să recunoască calitatea culturală și aveau posibilitatea de a o finanța. Astăzi, între elita socio-economică și politică, pe de o parte, și elita culturală, pe de altă parte, este o prăpastie uriașă. Elita politică actuală este în zona plagiatului endemic și a analfabetismului funcțional. Elita socio-economică și politică din România contemporană ar fi incapabilă să recunoască geniul lui Beethoven. Și pe vremea lui Beethoven, oamenii simpli ascultau muzică populară. Dar elita, era capabilă să aprecieze cele mai înalte valori culturale europene. Astăzi, lucrurile s-au schimbat radical, în rău.

Bogdan Bucur: Când vorbesc de o Românie profund manelizată, mă refer în primul rând la elita socio-economică și politică. Oamenii cu bani și cu putere de astăzi sunt extrem de precari din punct de vedere cultural.

Sunt multe exemple cunoscute public, inclusiv din familii influente, fie politic, fie mediatic, însă nu le voi nominaliza aici. Spun asta pentru că este vorba despre lideri sau despre oameni cu influență in diferite domenii cheie ale vieții economice, politice și sociale care preferă să finanțeze maneliști pentru a cânta la diferite evenimente.

Prin contrast, acum 200 de ani, familiile bogate și influente îl invitau la evenimente pe Beethoven. Pe Mozart. Pe Haydn. Și îi plăteau. Astăzi elita economică a României nu este și o elită culturală. Acum 200 de ani elita economică era și o elită politică și culturală. Mai mult decât atât, discrepanțele dintre elita economică și cea culturală sunt în prezent uriașe.

Revenind la argumentație, problema nu este că oamenii simpli ascultă și gustă manele, pentru că și pe vremea lui Beethoven marea majoritate a oamenilor ascultau diferite melodii populare, nu neapărat muzică cultă. Nu din finanțarea țăranilor bavarezi s-a ridicat Beethoven. Marea muzică s-a construit în mediul urban vienez prin patronajul și finanțarea oferită de aristocrația europeană. Despre asta este vorba.

Inclusiv George Enescu a beneficiat de finanțare din partea familiei regale. Iar Poema Română, una dintre sublimele compoziții ale lui George Enescu îi este dedicată Reginei Elisabeta. De asemenea a fost susținut la Paris de către familiile aristocrate române care locuiau acolo. Una peste alta, da, familiile boierești românești aveau acest obicei de a face mecenat în favoarea oamenilor de cultură. Inclusiv Franz Liszt a fost foarte bine primit în țările române evident de către familiile boierești de la București și de la Iași. O tradiție în acest sens există, dar trebuie să admitem că ea a fost întreruptă brusc de Al Doilea Război Mondial și de comunizarea României, o perioadă în care oamenii instruiți și educați au rămas fără proprietăți și fără bani.

Revenind la perioada contemporană, acest rol al finanțării artei poate fi preluat de instituțiile statului, de sponsori privați și desigur se poate realiza din fondurile europene ad-hoc însă pentru asta trebuie să existe voință politică și un efort de organizare.

Dar, ca să vă răspund, totuși, la întrebare, singurul impediment autentic al Festivalului George Enescu privește publicul și gusturile muzicale ale acestuia. Este adevărat că, în 2021, ne-am confruntat și cu pandemia de coronavirus, iar restricțiile impuse de autorități au limitat afluxul de spectatori. Dar ca să înțelegem dimensiunea Festivalului Enescu ne putem uita la cifrele ediției anterioare, cea din 2019 , care s-a desfășurat în condiții optime.

După calculele mele, între 31 august și 22 septembrie 2019, peste 300.000 de persoane au participat la oricare dintre manifestările asociate ediției anterioare a Festivalului Enescu. Acestea sunt cifrele orientative comunicate de organizatori, dacă mergem pe logica spectatorilor unici. Probabil ca au fost mai puțini, dar acest aspect are prea puțină importanță.

Fără doar și poate un eveniment cultural cu peste 300.000 de persoane este un succes indiscutabil. Dar să nu uităm că la momentul la care noi purtăm acest dialog, la câteva zile de la terminarea Festivalului Enescu din 2021, tendințele muzicale măsurate de YouTube, indică faptul că, în România, clasamentul național este dominat aproape exclusiv de manele. Iar această tendință este statornică în perioada postdecembristă. Acestea sunt preferințele muzicale pentru urmașii lui George Enescu de astăzi:

1.  Maneaua Unde m-ai lăsat vara, interpretată de Bogdan DLP și Carmen de la Sălciua, conduce topul național cu 1,4 milioane de vizionări în numai 3 zile de la postare. Bogdan DLP are în momentul de față 933.000 de abonați la canalul său de YouTube, iar Carmen de la Sălciua numai 104.000.
2.  Maneaua București / Timișoara, interpretată de Dani Mocanu, are 991.000 de vizionări în numai 3 zile de la postare. Dani Mocanu are în momentul de față 2,97 milioane de abonați la canalul său de YouTube.
3.  Maneaua Dai vina pe alții, interpretată de Nikolas, are 402.000 vizionări în numai 3 zile de postare. Nikolas are în momentul de față 67.500 de abonați la canalul său de YouTube.
4.  Maneaua Mami ți-am promis 2021, interpretată de Tzancă Uraganu, are 2 milioane de vizionări în două săptămâni de la postare. Tzancă Uraganu are în momentul de față 492.000 de abonați la canalul său de YouTube. De asemenea, acesta interpretează alături de Andrei Despa – pe care Tzancă Uraganu îl prezintă drept noua revelație a României – maneaua Să vină dimineața, care are 198.000 de vizionări în 2 zile.
5. Maneaua Iubește tu și pentru mine, interpretată de Luis Gabriel Haziran, are 325.000 de vizionări în numai 3 zile de la postare.
6. Maneaua Noapte de Dubai, interpretată de Cocos de la Călărași, are 203.000 vizionări în numai 3 zile de la postare. De asemenea, maneaua Jocuri de noroc a aceluiași Cocos de la Călărași are 548.000 de vizionări într-o săptămână de la postare. Cocos de la Călărași are în momentul de față 291.000 de abonați la canalul său de YouTube.
7.  Maneaua Creola mea, interpretată de Luis Gabriel Kalif, are 1,6 milioane de vizionări la două săptămâni de la postare.

Iar exemplele de felul acesta pot continua la infinit. Trebuie să fim realiști și să admitem că din punct de vedere cultural, România este profund manelizată. Spre pildă, filmul documentar realizat după Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri  (bestsellerul meu din 2018) are numai 1.789 de vizionări în aproape trei ani. Sper că această comparație este suficientă.
Având în vedere că Festivalul Enescu din 2021 s-a desfășurat în contextul pandemiei de coronavirus, ediția a XXV-a mi s-a părut așadar un succes.

Sursele de documentare online consultate:

1. Despre Rapsodia română nr. 1 de Enescu 

2. Despre Rapsodia română nr. 2 de Enescu 

3. Date despre ediția din 2019 a Festivalului Enescu 

4. Date despre tendințele muzicale YouTube România

5. Despre filmul documentar Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri