Marele handbalist Cezar Drăgăniță dezvăluie ce a găsit în dosarele SECURITĂȚII. Cauzele regresului din handbal și povești picante din semicerc
O poveste are întotdeauna nevoie de un personaj principal care să iasă din tipar, să surprindă, să emoționeze, să prezinte și să reprezinte, să uimească, să aducă zâmbet sau lacrimi în ochi, dar mai ales forța de a învinge. Cine iubește învingătorii, se uită, firește, către sportivi care au realizat mari performanțe. Unele de neegalat prin palmaresul cu care au rămas în „cartea magnificilor” sportului românesc. Cezar Drăgăniță, una dintre marile stele ale generației de aur a handbalului românesc, este un astfel de personaj care a învins.
La 17 ani, Cezar Drăgăniță a fost legitimat la Steaua Bucuresti, echipa cu care a cucerit, până în 1988, 15 titluri naționale și trei Cupe ale României. A participat la șapte ediții ale Cupei Campionilor Europeni, competiție la care, în 1977, s-a clasat pe primul loc.
Tot de la 17 ani a ajuns și la echipa națională a României pe posturile de extremă sau inter. A participat la patru ediții ale Campionatului Mondial, în 1974, la Berlin, cucerind și titlul, și la două ediții ale Jocurilor Olimpice.
Mai târziu, a evoluat în campionatul de handbal al Belgiei, unde a activat și ca antrenor de juniori, și în cel al Portugaliei, la Benfica Lisabona. Nu s-a lăsat de handbal chiar dacă ajunsese la vârsta de 44 de ani, când a continuat să joace în divizia B și Liga a II-a. A agățat “mingea-n cui” la 59 de ani. Este Maestru Emerit al Sportului din 1977, iar în 2000 i-a fost conferită Medalia națională “Serviciul Credincios” clasa a III-a.
Cezar Drăgăniță are o memorie de invidiat, un umor sănătos și o vitalitate care surprinde după ce afli de căte ori a trecut pe la “vulcanizare” și câte abdomene execută zilnic.
“Handbalul din România este într-un mare regres”
În interviul acordat pentru Gândul Exclusiv, Cezar Drăgăniță a adus în lumină lucruri neștiute. A vorbit despre bunul său coechipier și prieten cu care a gustat din glorie de atâtea ori, Ștefan Birtalan, care s-a stins din viață în urmă cu câteva săptămâni, a făcut o radiografie a handbalului românesc, a explicat de ce performanțele generației de aur nu au mai fost atinse. Nu mai există talente?
“Talente există, cum să nu existe, dar nu sunt scoase la lumină. Mentalitatea este oarecum greșită, puțin alterată, capacitatea jucătorilor de a se concentra, pregătirea, școala pe care trebuie s-o facă în domeniul handbal lasă foarte mult de dorit, cunoștințele teoretice. Lipsește infrastructura handbalului. Din start nu mai există juniori, nu mai există tineret…. Te naști talent, dar mori speranță. Deci nu se poate așa ceva! Exemplele nu mai există.
Handbalul în general, din punctul meu de vedere, este într-un mare regres. Bagajul de cunoștințe al jucătorilor este submediocru. Vorbim de handbalul din România. Dar și handbalul internațional este, din punctul meu de vedere, într-un mare regres. Cum am spus, eu m-am cam rupt de jocul respectiv, iar acum, când am început să urmăresc cât de cât despre handbal, am văzut ce deosebire fantastică e în minus. În minus. Tot handbalul mondial a rămas cam la același nivel cum era când era bunica fată. Nivelul lor tot acolo e.
Era o mentalitate greșită. Ziceau: «Domnule, trebuie să tragi tare pe spațiul porții». Nici glonțul nu trece întotdeauna prin om, dar coțofana aia, atâta… Deci trebuie să dai foarte tare într-un punct anume. Sunt niște concepte, niște reguli. (…)
Dacă te antrenai din 80 cm și la joc prindeai un unghi de un metru, era aur, smirnă și tămâie. Acum, sar de unghiuri câte 2-3 metri și nu nimeresc poarta. Îi tot laudă pe X, Y, Z – din marii jucători actuali. Păi îl compari pe vreunul cu Stângă, care îți făcea mingea castravete și o punea în vinclu, exact unde îi e greu voinicului, nu unde-i plasa mare? Sau Ștefan Birtalan, care n-avea colț să dea și, unde era, pac, o punea parcă așezată cu mâna?”, a spus handbalistul din generația de aur.
In memoriam Ștefan Birtalan
Întrebat care este cea mai frumoasă amintire cu legendarul Ștefan Birtalan – dublu campion mondial şi medaliat la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, care a decedat în urmă cu o lună, la vârsta de 75 de ani -, pe care o păstrează în sertarele memoriei, lui Drăgăniță i-a fost greu să dea prioritate uneia dintre ele. Totuși, pare că una i-a răsărit în minte prima. Și, spune marele handbalist, poate cea mai importantă.
„E greu să o smulg acum, să trag pe una, pentru că sunt o grămadă, dar cea mai importantă din punctul meu de vedere a fost la finala Campionatului European. Când am terminat și a venit, culmea, Drăgănescu, era comandantul clubului, a început să ne povestească ce victorii am făcut de fapt, chiar într-adevăr avem o mare victorie și o mare realizare sportivă, și Bibi care zice: «Amigo, hai să bem și noi o bere», deși el nu bea. «Băi, Birtolane, te rog foarte mult să fii mai concret, pentru că ești la conducerea unui club la care exactitatea…»
Noi mai aveam tot felul de glumițe ale noastre… Sunt greu de ales. Sunt foarte multe și plăcute, chiar foarte plăcute”, a povestit Cezar Drăgăniță.
„Mut mingea dintr-un sertar în altul. Peste doi ani vreau să dau examen să reintru în handbal”
Cezar Drăgăniță a împlinit anul acesta, în februarie, 70 de ani. A lăsat marea iubire a vieții sale, handbalul, în urmă cu zece ani. Și totuși, mingea a păstrat-o.
“Am o minge în dulap și o tot mut dintr-un sertar într-altul. Dacă tot am fost «vulcanizat», când cu spatele, când cu șoldul, a fost mai complicat, dar am vorbit cu niște prieteni și mi-am găsit și un cabinet care să rezolve problemele. Peste doi ani vreau să dau examen ca să iau normele de control, să reintru în handbal”, a mărturisit, cu un aer șugubăț, Cezar Drăgăniță.
Reputatul handbalist al echipei de aur a povestit cum s-a simtit atunci când a evoluat în Liga a II-a alături de tineri de 20-23 de ani.
“Obositor, dar am avut o perioadă în care nu puteau să ne învingă …«Cum, doamne, că noi avem jucători care sunt salariați?!» Ne antrenam cot la cot cu ei. Aveam și iepurași care îi alergau, venea artileria grea, mai grea, dar, mă rog, îi încurajam și, pe lângă încurajarea verbală, îi convingeai moral. Adică îi arătai ce să facă și zicea că nu se poate face, iar în clipa în care-i arăți că, într-adevăr, se poate, ce să mai zică…”, a mai spus fostul handbalist din generația de aur.
Drăgăniță: “Dacă sunt în vână, sar de 500 de abdomene pe zi”
Important, în sportul de echipă este să aibă cine să-ți dea sfaturi, să ai antrenori buni, dar pe lângă asta mai este vorba și de potențialul jucătorilor. Iar Drăgăniță, omul care a franjurat plasa porții trăgând cu precizie de lunetist cu mâna stângă atâția ani, zâmbește ștrengărește și explică, la Gândul Exclusiv, ce lipșește multor jucători în handbalul zilelor noastre:
“Nu mai intră cum intra, acu intră cum ieșea. Adică ce lipsește? Pregătirea lipsește. Entuziasmul vine în momentul în care ai putere, că și entuziasmul într-o relație sexuală e de la putere, Și același lucru e. Dacă faci pregătire, trebuie să faci mai mult decât ei, dacă faci o încălzire prelungită de 50 de minute, care se transformă până la urmă într-o pregătire și spui să facă 150 de abdomene, și tu le faci, și el nu! (…) Eu fac 500 pe zi. Dacă sunt în vână, mai și sar peste 500, dar de regulă 500!”.
Amintire dureroasă: “Eram înconjurat de copii de aceeași vârstă și catalogat ca fiu de pușcăriaș”
Viața marelui handbalist a fost plină de sinusoide, cu părțile ei amare, chiar dacă a gustat din cupa victoriei de atâtea ori. Viața l-a învățat să fie un învingător și așa și-a educat copiii, chiar dacă erau mici atunci când soția sa, după o boală grea, s-a stins.
În ciuda necazurilor, a tristeților suferite, după ce părinții săi au fost închiși și condamnați la moarte pentru că tatăl său, ofițer al Armatei române, a fost acuzat că a uneltit împotriva ordinii socialiste, iar mama sa a refuzat să facă declarații împotriva lui, talentul lui Cezar Drăgăniță și dragostea pentru handbal au reușit să se impună chiar și în fața dosarului de la Securitate în care părinții săi apăreau cu acea odioasă condamnare de care au scăpat doar printr-un decret de amnistie dat atunci când ei executaseră deja cinci ani de carceră după comutarea pedepsei cu moartea.
Cezar Drăgăniță a fost crescut de o bunică de la Turnu Măgurele. Fostul handbalist din generația de aur a povestit, la Gândul Exclusiv, cum a fost revederea cu părinții când el avea aproape nouă ani:
Emoționant, din mai multe puncte de vedere. Și trăiri contradictorii. Eram înconjurat de copii de aceeași vârstă și catalogat ca fiu de pușcăriaș. Mama era o femeie sensibilă. A făcut școala la Notre-Dame, vorbea cinci limbi străine cum vorbesc eu românește. O educație excepțională… și n-a semnat!
În schimb, tatăl meu, niciodată, dar niciodată nu a scos vreo vorbă despre ce s-a întâmplat”.
Cum a descoperit Cezar Drăgăniță un coleg de echipă ”povestitor” la Securitate
În ciuda acestei povești de viață plină de amintiri dureroase, Cezar Drăgăniță a reușit, prin marele său talent, să bată dosarul de la Securitate, iar soarta a făcut ca el să ajungă la clubul militar Steaua, cu care a cunoscut gloria.
Întrebat dacă, de-a lungul carierei sale sportive, s-a încercat racolarea sa de către fosta Securitate, știut fiind că sportivii de mare calibru aveau întotdeauna „o umbră” la deplasările în străinătate, iar unii dintre ei chiar dădeau informări despre colegi, Cezar Drăgăniță a explicat, cu sinceritate, cum stăteau lucrurile înainte de 1989:
„La început a fost o perie, Munteanu, Stângă, Drăgăniță, când ne-a oprit de la deplasare. Pe urmă ne-a chemat la echipa națională. Păi și dacă sunt trădător, cum să mă chemi la națională? Și până la urmă a rezolvat domnul Oțelea, că s-a dus, mă rog, și la generalul Coman și a zis: «Domnul pleacă!»… și așa am rezolvat.
Dar m-au luat în biroul de Contrainformații, le-am zis că eu nu fac așa ceva și că plec de la Steaua, văd eu unde merg. Clubul m-a păstrat, dar clubul n-avea nicio legătură, n-avea nicio legătură cu bingănitorii, că mai găsiseră între jucători câțiva.
După Revoluție, când am făcut cerere să intru în dosarele tatălui meu, după șase luni mi-a dat, mi-a trimis o hârtie că nu am fost colaborator al Securității și că pot să-mi văd dosarele. Le-am văzut pe ale tatălui, ce am avut nevoie să aflu, și-a venit să mă întrebe: «Nu vreți să vedeți și dosarul colegilor care au fost povestitori?» Deci ei știu absolut tot. Ceea ce eu am fost convins, m-am lămurit atunci. (…) I-am zis și lui Stânga, era foarte bun prieten cu unu care era renumit (n.r.- informator): «Bă, vezi că…». S-a revoltat.
Aveam o vorbă, când plecam peste hotare și trebuia să luăm dolari, să ne făceam rost fiecare de valută, dar niciodată unul altuia, că în cazul în care îl prinde pe unul sau se întâmplă ceva, n-ai ce să spui, că n-ai de unde să știi ce să spui, numai să inventezi. Și mă roagă: «Băi, te rog din tot sufletul, fă-mi și mie rost». În mijlocul curții la clubul Steaua mi-a zis. Eu îl știam că e mai neajutorat la capitolul respectiv și zic bine…. Cât să spun, nu știu, 100 de dolari, am făcut rost și i-am dat tot în mijlocul curții.
Când mi-a propus să fiu colaborator, mi-a zis: «Știu că faci rost de valută pentru colegi!» Și zic ia uite-l, ăsta era ăla lipsă, pentru că noi nu făceam rost nici unul altuia, fiecare pe barba lui. Singurul care a făcut rost de 100 de dolari a fost X-ulescu, care a turnat. N-am făcut rost de valută decât pentru el… Le lăsam (n.r.- securiștilor) bilete când plecam de acasă: «Băi, scoate-mi și mie frigiderul din priză, vezi dacă ți-e foame», că erau așa de ciocârlani… și lăsam tot felul de urme.”
Băieții lui Drăgăniță sunt medici. I-a crescut sub deviza: “Faci totul cât de bine poți!”
Cezar Drăgăniță este un tată exemplar. Are doi băieți, Andrei și Alexandru. Amândoi au urmat Medicina. Andrei este un foarte bun chirurg ortoped, Alexandru este cardiolog. Așa că sănătatea lui Cezar Drăgăniță este “monitorizată” în mediul familial, ceea ce este un mare noroc. Soția sa a decedat când băieții aveau 11 și 6 ani. A fost greu?
“I-am udat la rădăcină. Bine n-a fost. Adică bine a fost, dar ușor n-a fost. Am încercat și lor să le explic același lucru. Dacă tot trebuie să faci un lucru, fă-l cu plăcere, cu drag, niciodată să nu reproșezi, sub nicio formă. Faci totul cât de bine poți! Trebuia să rezolv totul într-o mare viteză, să fiu foarte bine calculat, pentru că erau mititei și aveau nevoie și de mamă, și de tată, iar eu trebuia să fie mamă și tată.”
CITEȘTE ȘI: